ALICE IN CHAINS, Black Gives Way To Blue (Virgin, 2009)

by Gabriel Szünder

Există, de bună seamă, două categorii de ascultători ai noului album ALICE IN CHAINS:  cei pentru care trupa a însemnat ceva în anii nouăzeci şi ceilalţi, de care nu ne ocupăm aici. Or, primii nu vor asculta niciodată pur şi simplu albumul  ALICE IN CHAINS din 2009, ci primul album ALICE IN CHAINS fără Layne Stayley. În ce mă priveşte, în general îmi plac albumele “contra naturii”, înregistrate de trupe celebre fără vocalistul emblematic care i-a făcut celebri. Back In Black – la care trimite, de altfel, prin titlu şi Black Gives Way To Blue – l-am ascultat la opt ani după apariţie, deci ăsta nu se pune, dar mi-au plăcut albumele scoase de VAN HALEN cu Gary Cherone, de MOTLEY CRUE cu John Corabi şi chiar şi acela, mult înjurat, scos de QUEEN cu Paul Rodgers. ALICE IN CHAINS este, însă, un caz mai special. Căci, cum zice în mod genial o cronică prea puţin simpatetică, totuşi, din Rolling Stone, muzica ALICE IN CHAINS a fost de fapt soundtrackul dependenţei de heroină a vocalistului Layne Staley. E greu de spus la ce s-a gândit Jerry Cantrell când l-a cooptat pe William DuVall. Un vocalist negru, care ar  infuza ceva blues în muzica ALICE IN CHAINS, cineva în stilul lui Corey Glover din LIVING COLOUR, ar fi fost poate o alegere interesantă.  Despre DuVall nu se poate spune că ar cânta neapărat rău, dar nici opusul nu este adevărat. Nu se poate spune despre el nici că ar cânta exact ca Staley, dar, iarăsi, nici opusul nu este adevărat. Asta s-ar traduce în afirmaţia că DuVall nu prea are personalitate. Deşi, în timp de câţiva ani, ALICE IN CHAINS cu William DuVall la microfon va părea poate cel mai natural lucru din lume.

Interviurile pe care Jerry Cantrell le-a dat în legătură cu apariţia noului disc şi în care a explicat motivele pentru care a decis să reanimeze ALICE IN CHAINS mi se par de bun simţ şi nici nu i-aş disputa dreptul de a face acest pas. Ciudat mi se pare mai degrabă faptul că noul material îţi lasă impresia că J.C. a avut prea mare grijă să convingă lumea că mai ştie să compună în genul ALICE IN CHAINS consacrat şi canonizat. Sincer vorbind, la început Black Gives Way To Blue îmi suna mai degrabă a GODSMACK decât a ALICE IN CHAINS. Mi-au plăcut albumele solo ale lui Jerry Cantrell, mi-a plăcut chiar şi vocea lui Jerry Cantrell. Boggy Depot şi Degradation Trip care, faţă de trupa-mamă, sunt şi mai variate şi mai aerisite, pot fi privite ca rodul unei evoluţii muzicale naturale. Mi-aş fi închipuit noul album ALICE IN CHAINS situat undeva între Cut You In şi Between. Prin comparaţie, acum mai degrabă ALICE IN CHAINS pare un sideproject al lui Cantrell decât cele două albume solo. În ultimă instanţă, ALICE IN CHAINS chiar este proiectul său. Dacă ne uităm puţin pe CD, aproape toate cântecele sunt scrise de Cantrell, în afară de Last Of My Kind, cosemnată de noul vocalist şi A Looking In View, care e operă colectivă. Şi prima este un standard ALICE IN CHAINS sută la sută, iar a doua este de-a dreptul corespondentul din 2009 al clasicului Man In A Box.

Black Gives Way To Blue începe cu adevărat la a doua melodie. All Secrets Known bănuiesc că a fost pusă pe prima poziţie deoarece începe cu cuvintele Hope / A new beginning. Bine gândit! Check My Brain, însă, relativ apropiată de atmosfera albumelor solo ale lui Cantrell, este deja o compoziţie impresionantă, una dintre cele mai bune de pe disc. Cantrell cântă din nou – încă – la chitară ca şi cum ar fi descoperit bluesul şi drogurile în acelaşi timp, ceea ce poate chiar s-a întâmplat. Your Decision măsoară probabil cel mai bine distanţa dintre vechiul si noul AIC. Este o piesă semiacustică, melancolică şi frumoasă, dar căreia febrilitatea lui Stayley i-ar fi dat o complet altă semnificaţie. Cam acelaşi lucru se poate spune şi despre When The Sun Rose Again, care ar fi încăput şi pe Sap sau Jar Of Flies. Acid Bubble este al doilea moment mare al albumului, o piesă intensă şi maiestuoasă. Trebuie să încerci totuşi s-o asculţi uitând că a existat un Down In A Hole sau un Rooster, căci din comparaţia cu acestea nu are din păcate decât de pierdut. Piesa de titlu însă, ultima de pe album, cu Elton John la pian, e una dintre cele mai bune înregistrate vreodată de ALICE IN CHAINS. Poate că asta, împreună cu Private Hell, indică viitorul trupei. În ciuda cuvintelor pe care le cântă, vocea lui William DuVall are aici un fel de seninătate de care Layne Staley n-ar fi fost capabil. În această citire, titlul albumului este frumos ales.

Cele câteva formaţii din Seattle – mai multe decât patru, în orice caz – care la începutul anilor nouăzeci aproape că au pornit o revoluţie în muzică, au avut într-adevăr ceva în comun, chiar dacă nu un stil numit în mod inutil grunge. Albumele lor au sugerat cam cum ar fi arătat istoria muzicii rock dacă anii optzeci n-ar fi existat deloc. Şi multe nu s-au întâmplat de atunci, cum ar zice Leonard Cohen. Aşa că, la câte trupe rock autentice se mişcă acum în lume, n-o să arunc primul cu piatra în ALICE IN CHAINS, cu sau fără Layne Staley. Să nu mai zic că Black Gives Way To Blue ar trebui să-i facă pe alde GODSMACK sau CREED să scâncească de ruşine.