NEGURĂ BUNGET @ Taboo, Arad, 28.11.2009

by Gabriel Szünder

Există un efect pervers al proximităţii, care face ca simplul fapt că membrii unei trupe sunt accesibili să reducă ceva din caracterul de eveniment al concertelor lor sau, în general, din caracterul special a ceea ce au de oferit. În urmă cu câţiva ani am fost la un concert KUMM într-un club din Cluj şi ăla chiar avea atmosferă de eveniment. Concertul NEGURĂ BUNGET de la Arad, nu. Dacă NEGURĂ ar concerta o dată la patru zile în fiecare cătun al ţării ai putea să explici situaţia prin efectul de saturaţie, dar nu este cazul. Aşa că poate e ceva în neregulă cu metaliştii. Deşi am putea privi şi partea pozitivă – metalul măcar nu atrage snobimea. Oricum, ce vreau să spun e că NEGURĂ BUNGET ar merita să fie mai profeţi în ţara lor.

Cred că NEGURĂ merită văzut live. Nu că ar cânta într-un mod ieşit din comun de improvizativ, dar există o manieră foarte specială în care această muzică prinde viaţă pe scenă. Cel puţin pentru asta, concertele lor ar putea fi frecventate şi de nemetalişti, cu toate că, pe de altă parte, cine dracu’ e interesat de ei şi, iarăşi, aici măcar nu vine nimeni din snobism. Nu ştiu ce impresie crează trupa pe o scenă mare, la Brutal Assault, să zicem – deşi, din câte am citit, una bună – dar cred că pentru ca efectul să fie total, NEGURĂ ar avea nevoie de un loc puţin mai mare decât un club în care scena e pusă între bar şi mese. E greu să pari mistic între atâta bere. Când vezi că pe scenă au fost cărate un bucium, ceva toacă, diferite instrumente complet nemetalice, că stativul pentru clape arată parcă acum ar fi fost adus din pădure, se crează totuşi o atmosferă potrivită de expectativă. Din acest punct de vedere, deşi nu sunt mare fan al teatralismelor, e de înţeles că muzicienii nu cântă în “trelinguri” sau tricouri IRON MAIDEN. Inia Dinia mi-a plăcut încă cel mai mult – arăta mai curând a vrăjitoare decât a squaw mioritică, în orice caz de unde stăteam eu şi mai ales când se apleca asupra instrumentului cu părul negru lăsat în faţă. Membrii NEGURĂ par în general persoane serioase şi sensibile, nu prea i-ai vedea tăind porci pe scenă, crucificând fecioare sau producând traume remanente celor mai slabi de înger pur şi simplu prin aparenţa fizică, asemeni lui Csihar Attila. Black metalul rămâne pentru ei – şi nu numai din punct de vedere vizual, ci şi muzical – mai mult un cadru de referinţă exterior decât un set de forme constrângătoare.

Nu aş zice că NEGURĂ e black “cu” ceva, e vorba  în cazul lor mai degrabă de elemente muzicale de provenienţă diferită ce se contopesc perfect şi se resemnifică reciproc. Muzica lor, cum se naşte pe scenă din instrumente electronice şi arhaice, îţi lasă realmente impresia că se scurge de undeva din adâncurile pământului – sau din adâncul pădurilor – iar riffurile de chitară par irumperea sălbatică a elementelor htonice. Este interesant până la urmă că, in pofida imbecilismelor, a exceselor psihiatrice şi criminale, tocmai black metalul este subgenul care a reuşit să infuzeze metalul cu elemente de spiritualitate. Dar asta e, să zicem, altă temă. În ce-i priveşte pe NEGURĂ BUNGET, însă, ei au în comun cu genul chiar acest ultim lucru. Când Negru a performat un “drum solo”, acompaniat de ceilalţi la toate instrumentele de percuţie aflate pe scenă, asta avea o legătură foarte îndepărtată cu rockul. Cam aşa îmi închipui că trebuie să sune un concert SOLSTAFIR sau, pentru a ieşi în afara genului, acesta trebuie să fi fost efectul  apariţiilor scenice ale ultramegaculticei VHK care, în Ungaria anilor optzeci, încercau să combine explicit hardcore-ul cu muzica şamanică.

NEGURĂ a cântat până la urmă destul de multe piese noi – Pământ, Chei de rouă, Dacia hiperboreală şi sper că nu mă înşală memoria – cel puţin pentru un concert relativ scurt ca cel de la Arad. Deşi ascultate pentru prima dată, acestea au avut acelaşi efect ca cele cunoscute.  Explicaţia se află, cred, în faptul că muzica NEGURĂ BUNGET, spre deosebire de ceea ce înseamnă de obicei muzică rock, are mai degrabă un efect de distanţare, decât de identificare prin entuziasm. Mai pe direct: cine caută doar un moshpit de weekend, evită probabil concertele lor. Duoul Corb-Ageru Pământului se completează ca cele patru elemente ale creaţiei, sau cel puţin două dintre ele. Ageru Pământului – deşi, şi să-mi fie cu iertare, poartă un nume care îmi sună ca varianta black metal pentru Speedy Gonzales – aduce cu un Saruman tânăr. În Dacia hiperboreală a fost de-a dreptul înspăimântîtor. S-au mai cântat Al locului, Hora soarelui, poate cea mai direct accesibilă compoziţie a serii, şi Cel din urmă vis, impresionantă, copleşitoare. Serios. Plus opusul no. 4 de pe N Crugu bradului şi cu asta aproape că am epuizat playlistul.

Şi muzicienii au păşit jos de pe scenă şi mulţimea (vorba vine…) s-a dat la o parte, lăsându-i să treacă în tăcere. Şi acesta a fost, pentru un timp, ultimul concert din Taboo.