INOPIA, Monuments Of Sadness (2009)

by Gabriel Szünder

EP-ul de debut al grupului INOPIA este un material greu. Dens. Abundent. Nu spun că toată lumea trebuie să înceapă cu cântecele de trei acorduri dar principiul acesta că mai mult înseamnă întotdeauna mai mult – deşi ştim că uneori opusul e adevărat – este un fel de modă în muzica rock din ultimii ani. Pe INOPIA măcar îi ţin puterile. Fiecare piesă de pe Monuments Of Sadness are cam de toate, o mulţime de instrumente, cântări pe două voci sau mai multe, recitări, dansuri – astea nu se văd, sunt însă convins că au avut loc. Discul îţi creează impresia că băieţii şi fetele în număr destul de mare care au lucrat la el sunt plini de muzici şi de energii creative şi că au încercat să preseze cât se poate de mult dintre acestea pe CD. Pornirea aceasta, de a arăta tot ce pot, conferă albumului o anumită candoare. Şi în acest caz conceptul de metal operatic măcar are sens.

General vorbind, stratul rock al muzicii INOPIA este dat de metalul căruia în ziua de azi îi zice “păgân”, dar per total şi în acord cu cele de mai sus, compoziţiile de pe  Monuments Of Sadness sunt mai complex stratificate decât muzica inspiraţională cântată de diverse grupuri scandinave. Requiem, de exemplu, care deschide discul, conţine nu numai un riff musculos, dar şi tobe milităroase, viori, chitară acustică şi diverse alte sunete ale căror sursă nu încerc să o ghicesc. Ca şi cum toată opera lui Sathorys Elenorth ar fi fost comprimată într-o singură melodie – cu toate că mi-ar place să cred că prietenul Sathorys nu are (încă) discipoli. Beyond Castle’s Walls începe cu ceva ce sună a clavecin şi chitările sunt întreţesute apoi cu nişte secvenţe muzicale frumoase şi patinate, încât întreaga bucată ar putea fi urcată pe soundtrackul uneia dintre medievalismele lui Franco Zefirelli. La fel, Tribute începe cu violoncel (cu un instrument cu coarde, în orice caz) şi osatura rock a piesei se conturează doar treptat, pe la prima treime a ei. Există câteva elemente în muzica INOPIA – în Empire Falls, de exemplu – prin care se înrudeşte cu cea făcută de ARC GOTIC din Timişoara, care nu cântă nici ei un rock n’ roll simplist. Pot să-mi închipui, de altfel, că INOPIA are trecere şi la fanii diferitelor waveuri, dark, eterice, ambientale. Abigor este poate cea mai “supărată” piesă de pe disc, în consonanţă cu textul. Abigor, Abigor, lord of war. În fine, Epitaph are un riff doomoid şi un solo mai optzecist, astfel că cine vrea să dea din cap pe INOPIA, poate s-o facă aici.

Revenind la problema de la început, partea proastă cu complexitatea compoziţiilor e că retrospectiv ele devin destul de greu de diferenţiat. Nu ca să dau sfaturi, dar câteva piese mai scurte şi mai directe cred că ar face bine următorului disc.