NIMFONIA-MASTERPIECE @ Taboo, Arad, 29 oct. 2009

by Gabriel Szünder

Idioţii de arădeni au preferat iarăşi să stea acasă, aşa că nou-deschisul club Taboo abia dacă s-a umplut pe jumătate. Cu toate că suntem abia la începutul sezonului de concerte, deci de saturaţie nu putea fi vorba. Apoi, dacă nici şansa de a asculta muzică METALLICA live nu te scoate din casă, de ce îţi mai zici rackăr? Nici economie de afişe nu s-a făcut de data asta, practic la fiecare colţ de stradă se găsea unul. În plus, cum a remarcat domnul Ghost însuşi, clubul Taboo chiar este superlux, cu scenă, cu spaţiu pentru mişcare etc. Mult peste nivelul cu care suntem noi obişnuiţi pe aici. Mă rog. În ce mă priveşte, mă pregăteam deja de un timp să văd MASTERPIECE. Cu câteva luni în urmă era cât pe ce la Cluj şi acum, pe principiul „dacă nu merge Mahomed la munte”, am zis că trebuie să mă duc neapărat. Simpatizez din principiu cu ideea de tribute-band şi în cazul de faţă e vorba de stâlpi ai undergroundului românesc.

Să considerăm că NIMFONIA au cântat în deschidere. S-au aflat pe scenă de fapt după MASTERPIECE, dar le-ar fi stat mai bine înainte. Dacă înţeleg bine de pe myspace, băieţii au şi piese proprii, dar la Arad au cântat coveruri NIRVANA. Tribut n-aş zice. Zozo, vocalistul, părea cel puţin la fel de spaced out ca Kurt Cobain. La cât de des invoca „pălinca”, poate era pur şi simplu beat. Sau poate aşa e el de obicei. Basistul, aproximativ de dimensiunile lui Krist Novoselic, cânta atât de concentrat parcă ar fi interpretat partituri de Marcus Miller. Trioul a început cu Come As You Are şi s-au târât apoi prin câteva clasice NIRVANA într-un mod care îţi dădea mai degrabă o senzaţie de jenă. N-am mai ascultat NIRVANA de vreo zece ani – atunci însă foarte mult – şi ce m-a mirat e cât de îmbătrânit sunau piesele. Dau vina pentru asta exclusiv pe NIMFONIA. Unele piese NIRVANA oricum nu mi le pot închipui altfel decât în prezentarea autoagresivă a lui Kurt Cobain. Rape Me sau All Apologies, de exemplu. NIMFONIA s-au băgat şi la astea. La In Bloom şi Heart Shaped Box s-au trezit în mod miraculous, apoi la Dumb – ar fi trebuit să-i zică Numb – au adormit din nou. M-am dus acasă s-o fac şi eu că era după miezul nopţii iar a doua zi era una lucrătoare.

Andy Ghost, Dumnezeu să-l ţină-n pază, este sufletul undergroundului metalic românesc. Nu l-am văzut altfel pe scenă decât în formă mare. Nu s-a lăsat nici de data asta descumpănit de numărul relativ mic al metaliştilor adunaţi. Prin modul hiperactiv în care a adus piesele pe scenă, prin body language, mimică, gestică etc. a transformat concertul în show – pe care l-a ţinut ferm în mână. Partea cea mai bună a întregului eveniment a fost că avea atmosfera unei întâlniri între fani, indiferent că erau pe scenă sau în faţa ei. Trebuie să şi fie fain să cânţi METALLICA live. N-au făcut-o cu o precizie matematică, dar cu entuziasm şi credibilitate. Cu un fel de feeling punk. Este o experienţă pe care METALLICA nu mai are cum să ţi-o ofere. Printre altele de asta au sens concertele-tribut. Adică, aduc muzica mai aproape de public, într-o manieră pe care o trupă dincolo de un anumit nivel de celebritate nu o mai poate practica.

În ce priveşte piesele cântate de MASTERPIECE la Arad, nu tu St. Anger, nu tu Death Magnetic. Poate era mai bine totuşi să ia ceva de acolo în loc de Whiskey In The Jar şi Until It Sleeps. Chestiile astea groovy am impresia că le merg mai puţin bine.  Whiskey In The Jar au băgat-o în pământ. Opinia mea, căci publicul a primit-o foarte bine. Symphony Of Destruction, în schimb, care a ajuns în program pe considerente de rudenie Mustaine-METALLICA a fost o idee bună şi a sunat beton. MASTERPIECE au început de altfel cu Enter Sandman şi au terminat cu For Whom The Bell Tolls. Plus Seek And Destroy la bis. Au rămas evident vreo zece-douăzeci de piese pe care le-aş mai fi ascultat cu plăcere. În orice caz, deşi turneul din octombrie s-a cam terminat, concertele MASTERPIECE se recomandă în continuare cu căldură. Metal up your ass!