Paradise Lost, Faith Divides Us – Death Unites Us (Century Media, 2009)

by Gabriel Szünder

Au trecut aproape douăzeci de ani de când trei trupe reunite sub egida casei de discuri Peaceville au pornit să revoluţioneze un pic metalul extrem, prin demolarea zidului dintre genurile death şi doom. Ideea simplă, dar riscantă. Nu că n-ar fi existat „precursori”, dar în timp ce AUTOPSY, de pildă, au pornit dinspre death spre doom „The Peaceville Three” au parcurs acelaşi drum în direcţie inversă. Şi diferenţa s-a auzit. Toată chestia suna oarecum tipic britanic, având în afara genurilor amintite rădăcini şi în dark waveul popular prin părţile locului. Nu degeaba şi-au luat PARADISE LOST numele dintr-o operă de Milton. Nu degeaba şi-au botezat al doilea album Gothic. PARADISE  LOST ANATHEMA şi MY DYING BRIDE – căci despre ei este vorba – au reuşit să pună Anglia pe harta muzicii extreme, imediat lângă Florida şi Suedia, ba să pună pur şi simplu ţara lor de baştină înapoi pe harta metalului, de pe care, spre capătul anilor optzeci a început să alunece încet dar sigur. Pentru această lipsă de creativitate, Anglia a fost pedepsită de atunci cu BULLET FOR MY VALENTINE. Din păcate, noi împreună cu ea.

faithDintre cei trei, MY DYING BRIDE au rămas cei mai fideli stilului lor iniţial, pe care l-au dus pe culmile disperării. Adică ale perfecţiunii. ANATHEMA a cotit-o spre rockul progresiv. PARADISE LOST s-au impus ca trupa arhetipală a metalului gotic, dar asta este deja o opinie personală. În orice caz, PARADISE LOST au lăsat treptat în urmă elementele death şi în parte şi pe cele doom, absorbind tot mai mult dark wave clasic (v. SISTERS OF MERCY) şi muzică electronică, dar au făcut asta în aşa fel încît au rămas o trupă de metal. Una cu greutate, chiar. Ceea ce este un lucru mare, mai ales în ziua de azi cînd o puzderie de trupe (auto)declarate de „metal gotic” au reuşit să înnece genul în bale.

La sfârşitul mileniului trecut, PARADISE LOST au speriat lumea cu albumul Host, pe care au dus fascinaţia lor pentru muzica electronică atât de departe încât s-au transformat într-un fel de DEPECHE MODE în variantă mai virilă. Pe vremea aceea, Nick Holmes & Co. se jurau că au înregistrat albumul cu instrumente „tradiţionale”, că au umblat doar la sound dar adevărul e că trebuia să cauţi chitara cu lupa pe cd-ul acela. Soundul acesta i-a tentat şi pe alţi reprezentanţi ai genurilor mai „întunecate” – SAMAEL sau MOONSPELL, de exemplu – dar niciunul dintre aceştia nu au mers atât de departe. Să mai spun că mi se pare unul dintre cele mai bune albume PARADISE LOST? Băieţii şi-au permis să înregistreze de atunci şi coveruri BRONSKI BEAT şi EVERYTHING BUT THE GIRL, deci nu s-ar zice că s-au căit. În orice caz sunetul acela nu l-au mai repetat. Acum, dacă PARADISE LOST ar mai scoate 20 de albume de acum înainte, istoria personală le-ar rămâne cu toate acestea împărţită între epoca pre- şi post-Host. Înainte se află „soundul clasic”, aşa cum a fost el imortalizat pe dipticul IconDraconian Times. După se află diferite versiuni ale fuziunii dintre metal, dark şi synth. Adică variaţii ale soundului de pe One Second. Care a fost înregistrat cu doi ani înainte de Host.

Cu doi ani în urmă, în 2007, PARADISE LOST păreau că se află în căutarea unor căi muzicale demult pierdute. Acum, pe Faith Divides Us – Death Unites Us, l-au găsit. Asta este în sine deja un eveniment muzical. Nu vreau să spun că dacă o trupă încearcă să-şi retrăiască propriul trecut iese în mod necesar un lucru bun. Doară aşa a apărut şi Death Magnetic. În opinia mea, cum ziceam deja mai sus, PARADISE LOST reprezintă un caz mai special. Au trecut printr-o metamorfoză prea rapidă ca să nu merite să se întoarcă la acele izvoare din care au scos amintitele Icon şi Draconian Times. Şi nici nu au avut urmaşi care să-i egaleze. Acum, toate acestea nu vor să însemne că cine a făcut cunoştinţă cu PARADISE LOST în ultimii câţiva ani, n-o să-i mai recunoscă pe Faith Divides Us – Death Unites Us. Băieţii au tras de altfel un clip pe piesa care dă titlul albumului şi care este destul de post-Host. De aceeaşi spiritualitate sunt impregnate şi Last Regret sau In Truth. Pe unele ediţii speciale ale cd-lui, Faith Divides Us  şi Last Regret apar şi în variantă simfonică şi aproape că sună mai bine aşa. Totuşi, nu-mi vine să cred că este o coincidenţă că o colecţie de demouri timpurii PARADISE LOST a apărut chiar anul acesta. Căci majoritatea pieselor de pe Faith Divides Us – Death Unites Us sunt făcute din substanţa autentică a doomului. Albumul începe cu As Horizons End, un standard PARADISE LOST în cel mai bun sens al cuvântului, dar de la piesa a doua (I Remain) încolo, riffurile doom vin de peste tot. First Light şi Frailty, una dintre cele mai bune de pe disc, amintesc de acelaşi peisaj “ceţos şi mlăştinos” în care chitaristul Greg Mackintosh situa piesle reunite acum pe Drown In Darkness. Cu The Rise of Denial, care este introdusă de un cor bisericesc – şi ce poate fi mai gotic decât asta? – Mackintosh şi Holmes coboară şi mai adânc în trecutul trupei. Este probabil cea mai dură piesă scrisă de ei în ultimii ani.

Mi-ar fi greu să spun dacă Icon şi Draconian Times sunt într-adevăr atât de inegalabile sau doar par aşa, pentru ceea ce au însemnat şi probabil nu doar pentru mine. Poate că pe noul opus nu se află nimic atât de incandescent ca True Belief sau atât de monumental ca Hallowed Land dar Universal Dream poate aduce lacrimi în ochii oricui a renunţat să spere că PARADISE LOST vor mai egala vreodată Once Solemn. Ce a mai rămas? Parcă numai Living With Scars şi Cardinal Zero, aceasta din urmă de pe ediţia specială. Ambele sunt bucăţi old school demne de tot respectul.

Concluzia ar fi nu numai că Faith Divides Us – Death Unites Us este cel mai bun album PARADISE LOST de la One Second încoace, dar, împreună cu Crack the Skye de MASTODON, este unul dintre cele mai bune albume metal ale anului.