MARILYN MANSON, The High End Of Low (Interscope, 2009)

by Gabriel Szünder

Un lucru bizar se întâmplă în ultima vreme cu muzica rock. Ca şi cum istoria ar fi intrat pe acceleraţie. Mick Jagger este un bad motherfucker şi după 140 de ani, Brian Warner a ajuns la senectute în nici 20. Nici timpul nu mai este ce a fost, dar acum, în 2009, un lucru e clar: MARILYN MANSON nu mai e Anticristul Superstar. Şi asta chiar când l-a recuperat pe Twiggy Ramirez.

Chestia e că MARILYN MANSON a fost întotdeauna puţin mai mult decît o stea rock. MANSON şi-a lăsat amprenta murdară pe imaginarul sfârşitului secolului XX şi a reuşit – primul după NIRVANA şi ultimul de atunci încoace – să devină un fenomen pop-cultural. În ultima vreme asta nu prea le mai e dat muzicienilor rock. Brandul cultural numit MARILYN MANSON şi-a epuizat însă, se pare, potenţialităţile. Din punct de vedere muzical, totuşi, Brian Warner mai are câte ceva de spus. Împreună cu nea Twiggy, au pus de unul din cele mai bune albume rock ale anului.

Să zicem că MARILYN MANSON nu va mai ajunge niciodată un Trent Reznor, deşi pe vremea când speria lumea cu Get Your Gunn părea că la asta speră. Mai degrabă un ALICE COOPER trecut prin DAVID BOWIE. The High End Of Low readuce într-adevăr influenţele BOWIE. Noul album nu începe, de altfel, foarte încurajator. Devour parcă ar fi fost uitată de pe Eat Me, Drink Me. Nu că i-am fi luat lui MANSON în nume de rău sentimentaloidul Eat Me, Drink Me de acum doi ani. Brian îşi oblojea acolo inima frântă şi avem şi noi o inimă. Pretty As A Swastika, piesa a doua de pe High End Of Low are menirea să menţină vie imaginea de shock-rocker a lui Brian Warner. Din punct de vedere muzical este MANSON standard, adică nu foarte interesantă. Începând cu Leave A Scar, însă, albumul îşi revine. Piesa conţine şi prima vorbă de duh a discului. Whatever doesn’t kill you is gonna leave a scar. Aici, la fel ca în 15, ultima melodie de pe album, electronica pare să provină mai curând de la DEPECHE MODE decât de la NINE INCH NAILS. Sincer vorbind, singura piesă care vine dinspre Reznor e We’re From America. Ascultând Four Rusted Horses, cu feelingul său country şi refrenul autoironic – Everyone will come, everyone will come to my funeral / To make sure that I stay dead – te întrebi dacă Brian nu a ascultat cumva NICK CAVE în ultima vreme.

Cred că micul secret al lui MANSON e că nu mai e supărat pe lume. Pentru ce ar fi? A ajuns megastar, a divorţat de Dita von Teese şi s-a combinat cu Evan Rachel Wood. Mi-ar fi şi mie greu să interpretez asta într-o notă tragică. Căci, iată, şi în Arma-Goddamn- Motherfuckin-Geddon, cea mai old–school bucată de pe album, prea se simte bucuria de a cânta. Sunt trei „balăzi” pe disc – Running To The Edge Of The World, Unkillable Monster, Into The Fire – ceea ce pentru un album MANSON ar trebui să fie în mod normal mult prea mult – dar interesant e că acestea amintesc prin atmosferă mai degrabă de Mechanical Animals decât de Eat Me, Drink Me. Ba uneori parcă trag puţin şi spre IGGY POP, nu numai spre BOWIE. I Want To Kill You Like They Do In The Movies, o piesă epică de nouă minute, se mişcă între aceleaşi coordinate. WOW şi Wight Spider la fel. În ce mă priveşte, I Want To Kill You…, îmreună cu I Have To Look Up Just To See Hell, sunt cele mai solide piese ale albumului. Iar Unkillable Monster este una din cele mai frumoase cântece rock ale anului.

Pe Metacritic.com, The High End Of Low a adunat 5,8 puncte, ceea ce nu e mult. În destul de multe recenzii albumul a fost considerat obosit. N-aş fi de acord cu asta. MARILYN MANSON trece printr-un process – riscant – de umanzare. Încă un an doi şi o să ajungem să-l iubim.