E.M.I.L., Ştiu, ţi se pare absurd… (2009)

by Gabriel Szünder

Puţine sunt albumele autohtone pe care le aştept cu atâta nerăbdare şi atâta încredere în calitatea produsului final ca acest nou E.M.I.L. L-am şi cumpărat pe disc să-l pun lângă Cocktail verde şi Rom, fum şi vanilie în colecţia prăfuită şi tot mai muzeală de cd-uri. Merită banii, de altfel. Discul, adică. Este realmente arătos, are un design original. Încă înainte să-l ascult, mă pregăteam, să scriu chestii de tipul “iată un album românesc ce poate sta fără probleme lângă Coaster!” Acum nu mai sunt atât de sigur.

Nu prea vreau să fiu obiectiv cu E.M.I.L., dar nici nu vreau să mint: Ştiu, ţi se pare absurd… n-a fost chiar o dragoste la prima vedere, ca să zic aşa. Chestia e că ce se aude aici nu are multe de-a face cu punkul. Şi asta nu înseamnă că muzica nu ar fi, vezi doamne, suficient de “hardcore”. Cu atât mai puţin că aş avea eu monopol asupra a ce este şi ce nu este punk. Cum să spun, faţă de cele 11 piese de pe acest disc şi AVRIL LAVIGNE sună a DEAD KENNEDYS.

Nu ştiu cine zicea, Matei Florian poate, că într-o ţară normală ai auzi piesele E.M.I.L. la radio din oră în oră. Barfly, prima de pe disc, pare să fie făcută într-adevăr pentru o astfel de Românie virtuală. Toate, de altfel. Ca în reclame l-aş scoate ca al doilea single imaginar. În ce le priveşte pe celelalte, 2 A.M. este mai mult pop decât punk, Rom, fum şi vanilie este mai mult ska decât punk şi cam astea sunt coordonatele între care se mişcă albumul. Vis în şoaptă abia dacă mai este ska, dar este o piesă melancolică frumoasă. La fel ca ultima, Pentru prietenii mei, care ar trece şi ca balada albumului, dacă acesta ar fi unul rock înregistrat în anii optzeci când se mai opera cu astfel de concepte. Cântată cu chitară acustică şi violoncel, este înrudită ca atmosferă, cel puţin parţial, cu Cântecul de dragoste ZOBian.

Suntem fani NOFX este o mică ars poetica E.M.I.L. în care băieţii ne anunţă că vor să fie doar infantili. Nu am nici un motiv să n-o iau în serios şi cel puţin infantilismul îl au într-adevăr în comun cu NOFX. Acea demenţă eliberatoare, însă, care îi caracterizează de asemenea pe NOFX nu se mai găseşte pe Ştiu, ţi se pare absurd…, deşi urme ale ei apăreau pe Cocktail verde. Am sperat că după Rom fum şi vanilie, care era fără îndoială mai lucrat şi mai rafinat, noul album va avea mai mult din elanul şi spontaneitatea primului EP. În ce priveşte punkul, fie el şi pop, noile piese îmi sună mai mult a BLINK 182 decât a NOFX. Robby sau Rămân la fel, de exemplu. Nici printr-un exerciţiu de doublethink n-am reuşit să aud în acesta din urmă VELVET REVOLVER, după cum spune Stoi pe siteul trupei, că ar fi trebuit s-o fac. (Merită citit acest Song by Song de pe site, este o treabă interesantă.)

Tot în Suntem fani NOFX  aflăm că E.M.I.L. nu prea le au cu critica socială (Să nu-mi vină nimeni cu Ca în reclame!) Nu suntem hardcore, nici antisocialinu ne credem punkisti, nu suntem anarhiştin-avem mesaj politicnu vrem să protestăm etc. etc. Foarte bine, cine vrea chestii de genul ăsta în româneşte, să asculte PUYA. Aş fi preferat, să zicem, un cântec despre Elena Udrea, faţă de unul despre Ioana de la patruuuuuuu. Înţeleg însă că Ioana e dispusă să se combine cu pijamaua în vineeeeeeeeee, aşa că nu mă bag. În afară de Rămân la fel, care este un fel de cântec inspiraţional (conţine în plus inversiunea anului) şi de Ca în reclame, textele de pe Ştiu, ţi se pare absurd… sunt destul de nostalgice. Rom, fum şi vanilie, de exemplu, prin forţa sistemului meu foarte personal de referinţe, îmi aduce aminte de Boogie, filmul lui Radu Muntean, ceea ce e bine pentru că Boogie e un film fain.

E.M.I.L. rămân în continuare triumful formelor fără fond. Pentru asta merită oricum tot respectul. Inteligenţa şi profesionalismul muzicienilor sunt evidente în tot ce are legătură cu formaţia, de la aspectul cd-ului sau al siteului oficial, până la soundul puternic şi natural al albumului. Dincolo de gusturi şi opinii, pe Ştiu, ţi se pare absurd… nu există propriu-zis piesă slabă. Încerc să mă conving că folosirea vocii lui George Carlin fără a i se menţiona numele este tot o formă de tribut.