Ossian, Invader @ Zerind, 26 iulie 2009

by Gabriel Szünder

La începutul anilor nouăzeci, în partea aceasta ciudată a lumii care se numeşte Transilvania, trupe maghiare ca OSSIAN, POKOLGÉP, EDDA, BIKINI, HOBO BLUES BAND, MOBY DICK sau chitaristul SZEKERES TAMÁS umpleau săli de sport, şi nu numai cu reprezentanţii glorioasei naţiuni conlocuitoare. După douăzeci de ani, cum ar veni, OSSIAN au ajuns să cânte la zilele satului Zerind (judeţul Arad), ceea ce este nu numai o evoluţie interesantă, a fost şi ocazia unui eveniment interesant. Ceva între bâlci şi concert heavy metal. Mai-bătrânii şi mai-maneliştii satului au ieşit la o bere şi la trecerea în revistă a frumoaselor locului, sătenii de bine s-au scos unii pe alţii la plimbare, părinţii şi-au scos copiii în cărucior la aer, copiii şi-au scos mingea pe gazonul terenului de fotbal şcolar unde s-a ţinut concertul, iar rockerii şi bikerii arătau ca dintr-un alt film. Şi, mirabilă treabă, toată lumea s-a simţit bine. Concert metal la firul ierbii.

Există legende mari şi există legende mici. Acest gând profund mi-a venit cu o seară înaintea concertului, în timp ce mă uitam la Flight 666 (documentarul lui Sam Dunn şi Scot McFayden despre IRON MAIDEN, dar asta se cam cuvine ştiut). OSSIAN sunt o legendă mică. Totuşi o legendă. Că majoritatea cititorilor potenţiali ai acestui text n-a auzit de ei, sau în cel mai bun caz a auzit de ei – dar dacă greşesc contraziceţi-mă – nu este surprinzător. Aceasta este valabil pentru toate formaţiile scenelor muzicale est-europene. În general, a celor neoccidentale. În Născut în URSS (bună carte, se recomandă), Vasile Ernu povesteşte cu entuziasm despre formţiile rock ruseşti din anii ’80. Cine ar putea să numească măcar un nume de trupă de acolo? După RAMMSTEIN şi după ce o serie de ansambluri de metal negru şi păgân au început să cânte în limbile lor materne pe care nu le înţelege nimeni, a apărut într-adevăr o fisură în monopolul englezei, dar cei ce se mişcă în cadrul unor stiluri mai tradiţionale rămân legaţi la spaţiul lor lingvistic. Cu toate acestea, pe pagina myspace OSSIAN se găsesc comentarii ale unor fani din locuri neaşteptate.

OSSIAN şi-au scos primul album în 1986. Între 1994 şi 1988 formaţia n-a existat, dar a generat două moştenitoare, WELLINGTON şi FAHRENHEIT. Anul trecut a apărut al şaişpelea album de studio OSSIAN, iar anul acesta un Best Of care celebrează primii zece ani din a doua viaţă a trupei. Timp de aproape 25 de ani, Paksi Endre, spiritus rectorul trupei, a dat dovadă de o consecvenţă muzicală pe care n-ai cum să n-o respecţi. Nu tu grunge, nu tu experimente alternative, nicio tentativă de a reinventa genul. În loc de asta, împreună cu muzicienii cu care s-a înconjurat, a cristalizat stilul OSSIAN, care deşi nu este paradigmatic, este inconfundabil. Metal de şcoală veche, suficient de „true” ca să n-aibă nevoie de această etichetă. De-a lungul anilor OSSIAN şi-au cizelat refrenele, care au devenit tot mai ample şi mai elegante, iar Paksi Endre, care, sub pseudonim, are şi o carieră de scriitor, a ajuns unul dintre cei mai buni textieri rock din Ungaria.

În deschiderea concertului de la Zerind au cântat INVADER (pronunţat „In-veeder” cu accent maghiar), o trupă tânără tot din Ungaria, despre care am crezut că o să iasă prost din toată povestea. Pe urmă şi-au făcut soundcheckul pe Night Crawler de PRIEST şi am zis că dimpotrivă, dacă o ţin tot aşa, seara o să se termine cu bine pentru ei. Au ţinut-o tot aşa, cu coveruri IRON MAIDEN (că nu degeaba se numeau INVADER) şi POKOLGÉP şi cu piese proprii compuse în acelaşi spirit (Câteva nume de melodii, din respect pentru muzicieni: Megszálló, Igaz Szó, Bűnös éjszakák), dar cu atâta entuziasm şi cu un sound aşa de curat încât trebuia să ai foarte puţin de-a face cu metalul ca să nu le apreciezi reprezentaţia muzicală. Între melodii aruncau tricouri INVADER în public. În persoana lui Nahi, INVADER au un vocalist foarte dotat (cu voce, cu voce), iar în persoana lui Bagoly, un chitarist care arată ca Michael Poulsen din VOLBEAT. Solourile suculente ale serii au venit mai târziu, de la chitariştii OSSIAN. Poate că formaţii ca INVADER nu reprezintă viitorul metalului, dar sunt o garanţie că acesta va supravieţui întru etenitate. În cuvintele bateristului GRIMEGOD, care era prezent la eveniment, „trupa asta mi-o plăcut”.

În ce-i priveşte pe OSSIAN, mai există un aspect care face dificilă receptarea lor dincolo de graniţele Ungariei. În ultimii ani s-au apropiat de aşa-zisul „rock naţional”, curentul poate cel mai ciudat şi în mod sigur cel mai antipatic – cel puţin în ce mă priveşte – din muzica rock maghiară. Cum au ajuns OSSIAN de la romantismul textelor de început, care proslăveau autenticitatea şi onestitatea existenţei de rocker neînţeles şi umilit de familie, instituţii, societate, de la poezioare care cântau iubirile dulci-amare dintre astfel de suflete pierdute, legate de obicei la capătul unui concert rock, la a cânta mândria şi ruşinea naţională? Păi, chiar aşa, pe linia romantismului. În ultimă instanţă, heavy metalul n-a fost niciodată tot „sex, drugs & rock ’n’ roll”. Glorificarea virtuţilor masculine – puse de obicei pe seama a tot felul de războinici, elfi, pitici, vrăjitori şi alte creaturi mitice -, mirajul dezgropării unor pretinse valori precreştine, caracterul puternic comunitar al heavy metalului (v. iarăşi Flight 666) – într-un context est-european, toate acestea pot fi reinterpretate foarte uşor în sens naţionalist. Deşi OSSIAN n-au nicio legătură cu trupele tinere ale scenei „naţionale”, dintre care unele vin dinspre oi-punkul de extremă dreaptă, deşi textele lor sunt naţionaliste într-un sens mai degrabă autoafirmativ decât agresiv, pentru unele dintre chestiile pe care le-au spus şi le-au cântat la Zerind, o formaţie românească asemănătoare ar fi fost făcută membru de onoare în PRM.

Din aceste motive sau în pofida lor – mai degrabă prima – concertul a avut o atmosferă atât de directă, atât de familiară, atît de prietenească încât distanţa dintre muzicieni şi public practic a dispărut. Paksi Endre, care faţă de 1988 are exact cu atâtea kile mai mult câţi ani au trecut, arăta ca unul dintre săteni îmbrăcat pentru vânătoare. Nu prea are mobilitatea lui Bruce Dickinson, deşi nici vârsta nu i-o are. Pe de altă parte, nu are nimic de-a face cu un star rock. Dă impresia unui unchi mai nonconformist, care şi-a avut anii sălbatici şi acum povesteşte despre ei cu un zâmbet îngăduitor pe buze. În afară de asta are o voce densă, masculină, o adevărată voce rock. Printre muzicienii care fac parte din formula actuală OSSIAN se găseşte şi chitaristul Wéber Attila, tot un veteran al scenei metalice maghiare.

OSSIAN au cântat câte o piesă practic de pe fiecare album de-al lor – Acélsziv din 1988, A rock katonái din 1990, Rock n’ roll démon din 2000, Élő sakkfigurak din 2004 etc. Printre astfel de hituri metalice impecabile au intercalat câte un boogie ca Sörivók (curat AC/DC) şi cunoscutele lor „balăzi” ca Rock n’ roll lány sau Magányos angyal. Am crezut că showul se va sprijini mai mult pe ultimul album şi m-aş fi bucurat să fie aşa, deoarece îl consider efectiv cel mai bun disc de-al lor. Concertul a fost atât de old school că la mijloc a dat loc unui şi unui solo la baterie performat de Hornyák Péter.

Woody Allen spunea că omul rămâne la un anumit nivel mereu legat de muzica pe care a ascultat-o în adolescenţă. Şi dreptate a avut. Nu ştiu dacă tovarăşii cititori ştiu ce înseamnă să asculţi Háború gyermeke (e drept, în variantă INVADER) sau A rock katonái pentru prima dată live, după ce timp de 15-20 de ani le-ai ascultat pe viniluri, casete şi cd-uri, dar în caz că da, lăsaţi un comment mai jos.