Prong, Die So Fluid, Nadir @ Dürer Kert, Budapest, 24 iunie 2009

by Gabriel Szünder

Trăiesc cu fascinaţia undergroundului budapestan de prin anii ’80. Pe atunci, scena punk-alternativ din Budapesta era un fenomen incredibil, o adevărată contracultură, în acelaşi timp creativă şi nihilistă, contra în sensul tare al cuvântului, în primul rând împotriva sistemului comunist agonizant. Faţă de asta, începuturile metalului nu reprezentau decât încercări timide de aculturare a NWOB heavy metalului, sau a thrashului, în cazul celor mai curajoşi. Oricum, de atunci multe s-au schimbat, underground nu înseamnă acum decât cîteva cluburi coool în care cântă formaţii de care n-a auzit mai mult de o mână de oameni. Dar sunt cool, tată! Mai ales pentru mine, pe care Dumnezeu nu m-a binecuvântat să locuiesc în nici o capitală a lumii.

Clubul numit Grădina Dürer este atât  de underground încât se află la etajul întâi al unei clădiri care găzduieşte mai multe săli şi scene dedicate celor ce caută o formă, să-i zicem mai inteligentă, de distracţie muzicală. Înăuntru, întuneric, fum de ţigară, pereţi mâzgăliţi cu graffiti, afişe cu NAPALM DEATH, Brutal Assault, weird music for freaky people, sau invers, adică totul era făcut să te simţi acasă. În deschiderea deschiderii trebuiau să cânte NADIR din Ungaria, pe care am vrut cu adevărat să-i văd, dar pe care i-am pierdut din cauza ploii. Ridicol, dar adevărat. DIE SO FLUID, care au cântat în deschiderea PRONGului au fost pentru mine o chestie de dragoste la prima vedere. Vreau să spun că nu ştiam nimic despre ei, dar când Ms. Grog s-a insinuat pe scenă, toţi ochii pe ea, cum ar zice răposatul 2Pac! Vreau să spun nu numai că e sexi (şi e, pe scenă şi mai decât în poze) dar cântă – din gură şi din bas – cu atâta atitudine – citeşte: blazare – că te face să latri la lună. Mă rog, dacă lookul Zombina (din THE SKELETONES), înseamnă ceva pentru tine. Asta le asigură măcar un look, căci ceilalţi doi – DIE SO FLUID cântă în fericita formulă de trio – arată ca nişte studenţi deghizaţi în punkrockeri. În mintea cui s-a născut împerecherea lor cu PRONG, mă depăşeşte. Muzica făcută de DIE SO FLUID – care au scos două albume până acum, Spawn Of Dysfunction în 2004 şi Not Everybody Gets A Happy Ending în 2008 – are poate legătură cu punkul dar în nici un caz cu hardcoreul sau metalul. Nu că din punct de vedere formal ar fi punk, dar punkul ţine de atitudine, nu? Iar atitudine a fost cît încape. Grog a pozat (pentru cei doi fotografi prezenţi), s-a contorsionat, a încercat la modul serios să realizeze o legătură cu publicul. Nu s-a omorât însă cu anunţatul pieselor. S-o fi gândit că tot nu le cunoaşte nimeni. Excepţie au făcut Happy Halloween (de pe albumul doi) şi Raven, dedicată echipajului de la PRONG. Era ultimul lor concert comun. Bănuiesc că a fost dedicată de asemenea lui Paul Raven, fostul basist PRONG-KILLING JOKE-MINISTRY, decedat în 2007. La capăt, Grog, Mr. Drew şi Al Fletcher s-au fotografiat cu toată lumea care a arătat interes, după care Grog s-a pus să vândă cd-urile trupei cu mâna ei. Supeeertare, cum ar zice fanul meu nr. 1!

Nu ştiu câţi îşi mai amintesc de nopţile de dumninică din anii nouăzeci când stăteai treaz până la ora trei pentru Headbanger’s Ball (o, Vanessa, unde eşti acum?), indiferent dacă a doua zi lucrai sau mergeai la şcoală. Păi, nu exista Youtube. Unele dintre aceste emisiuni Headbanger’s Ball se încheiau cu un clip PRONG, Snap Your Fingers, Snap Your Neck. Pe vremea aia PRONG erau consideraţi de unii metal avangardist. Mă rog, unele melodii de pe Cleansing (Not Of This Earth, de exemplu) sună şi azi mai avngardist. Mai important însă, din punct de vedere muzical începutul anilor nouăzeci era de fapt sfârşitul anilor optzeci. DREAM THEATER şi MESHUGGAH abia apăruseră. Acum mi se pare că Cleansing îşi are locul între Chaos AD, Vulgar Display Of Power şi Urban Discipline, care au realizat împreună o mică revoluţie muzicală, care deşi a avut la un anumit nivel un impact serios asupra metalului, a fost depăşită prea repede de trenduri noi cu mai puţină substanţă. Şi unde stăm acum? Acea SEPULTURA nu mai există, PANTERA a luat un sfârşit trist, iar Evan Seinfeld se numeşte Spyder Jonez. Faţă de asta PRONG au revenit în 2008 cu Power Of The Damager, un adevărat bizon muzical. Morala acestei poveşti e că PRONG au nu numai un trecut (legendar) dar, se pare, şi un viitor.

Marele Tommy Victor a păşit pe scenă într-un tricou Budapest Rock N Roll. Respect! Nu pot să trec peste faptul că s-a respectat ora anunţată pentru începerea concertului, ceea ce se întâmplă rar, dar este mereu fascinant. Instituţia muzicală numită Tommy Victor cântă mai nou însoţit de Monte Pittman şi Aaron Rossi. După cum se îmbracă, ai zice că basistul Pittman a fost sustras din echipa lui Manu Chao. În realitate, l-au luat de lângă Madonna. Rossi arată într-adevăr înspăimântător, ca o matahală din New York, cu toate că după concert părea un băiat simpatic.

Prima observaţie ce se cuvine făcută e că PRONG sună live mai mult hardcore decât metal. Despre PANTERA se zicea acelaşi lucru. A doua, că Tommy Victor nu e un mare comunicator. Marele om abia dacă a anunţat 4 melodii toată seara, dialog cu publicul zero, şi asta sigur nu datorită lipsei de interes. Dacă la DIE SO FLUID abia se perindau cîţiva curioşi în faţa scenei, la PRONG clubul era suficient de plin. Plin de feţe zâmbitoare şi de persoane care cunoşteau textele pieselor. Pe de altă parte, când Victor vorbea, microfonul avea atâta ecou încât probabil tot n-aş fi înţeles mare lucru. La început, Victor se uita aşa de încruntat la public ca şi cum ar fi căutat pe cineva care să îndrăznească să-l contrazică. Spre mijlocul concertului însă a produs nu numai un zâmbet, dar a reuşit să se şi mişte de lângă microfon în timpul bucăţilor instrumentale.

Concertul s-a axat pe Cleansing şi Power Of The Damager, ceea ce era oarecum de aşteptat. Nu-s chiar un expert în opera PRONG, aşa că prima piesă pe care am recunoscut-o a fost a treia a concertului Looking for Them, de pe Damager. Soundul a fost perfect: curat, necruţător, dar nu nociv pentru urechi. Aş zice că primul moment de dezlănţuire totală s-a produs pe Broken Peace de pe Cleansing. Are şi un refren simplu (pick up, pick up…). Pe la mijlocul concertului, pe la Unconditional şi The Banishment s-a format şi un moshpit, iar unuii mai curajoşi s-au dedat la ceva stagediving de pe scema nu prea înaltă.  Dintre favoritele mele personale au mai cântate Prove You Wrong, Beg To Differ, Cut-Rate şi No Question. Partea oficială a concertului s-a încheiat, cum trebuia, cu dipticul Who’s Fist Is This AnywaySnap You Fingers.

Chiar înainte de a pleca la Budapesta am asistat acasă la concertul unor băieţi talentaţi şi bine intenţionaţi, care au ajuns în urbea noastră tocmai din Germania, pentru a da un concert „in the park”, cum ar veni, în faţa unui public pe jumătate nedumerit, pe jumătate inexistent, aşa că am putut aprecia atmosfera unui oraş în care muzica rock are onoare. Au cântat aici, în decurs de două zile, DOWN, VOIVOD şi PRONG. Nu ştiu cum a fost celălalt concert, dar cine a fost la PRONG a plecat, sunt convins, cu senzaţia că a asistat la ceva memorabil.