ARTMANIA 2009, ziua a II-a, 18 iulie 2009

by Gabriel Szünder

Artmania a trecut printr-un proces de raţionalizare: două zile, câte trei formaţii. De ce n-a cântat în deschidere nici o trupă autohtonă? Criza economică? Pe de altă parte, scena a fost mai mare şi mai înaltă ca în anii precedenţi – cum a remarcat chiar nea Marco – să ne bucurăm de asta.

A doua zi a ediţiei 2009 a festivalului a fost deschisă de o formaţie din Budapesta. Cred că este un lucru mare acesta. În plus au fost SUBSCRIBE, obsesia mea deloc secretă. Un material publicitar care circula la Sibiu a preluat prostioara cu care-şi fac SUBSCRIBE reclamă pe pagina lor de myspace, „Hungarian folk music mixed with modern metal? The answer is: Subscribe!”. Înţeleg că tot ce miroase a worldmusic se vinde bine în Occident, dar mă îndoiesc că asta era cea mai ingenioasă cale de a prezenta formaţia publicului român. Imaginaţi-vă o trupă de nu jazz care descoperă MESHUGGAH, care devine obsedată de MESHUGGAH, care nu mai ascultă nimic în afară MESHUGGAH! După un timp ar ieşi ceva ca SUBSCRIBE.

Nu ştiu câţi au scos banii pe bilet şi s-au angajat în marea aventură CFR de dragul concertului SUBSCRIBE, dar eu am fost unul dintre aceştia. I-am văzut în urmă cu ceva timp la Arad, în nişte condiţii destul de jalnice, în faţa unui public luat prin surprindere şi eram curios de ce sunt în stare într-un context mai favorabil. Diferenţele nu au fost mari. Aş zice că asta e o dovadă de profesionalism din partea muzicienilor, care sunt în stare să scoată maximul din orice situaţie.

Este fascinant cât de atletic iau băieţii de la SUBSCRIBE în stăpânire scena. Asta nu-i hardcore, asta-i aerobic! Tilk Máté a prezentat chiar o chestie foarte populară la vechile noastre ore de educaţie fizică gimnazială: alergatul pe loc. Tilk Máté ăsta arată ca un vocalist hardcore, dar nu ca unul dintre aceia care sar de pe scenă să-ţi spargă nasul, ci ca unul drăguţ, cu care poţi să stai la un ceai şi să discuţi despre cărţi. În orice caz, împreună cu celălalt vocalist, Csongor Bálint – m-am documentat pe net, se pare că el e the rasta-man – cu eternele sale numere de pantomimă şi de jonglerie cu microfonul, respectiv cu basistul Miklós, cu zâmbetul său uşor isteric, dau impresia că pe scenă se află într-o stare de amok. Îmi vine să mă autocitez: „Dezlănţuire totală, haos perfect organizat pe o scenă de maxim patru metri pătraţi. Cei cinci membri mobili ai formaţiei erau într-o mişcare continuă, parcurgînd traseuri labirintice, armonizate în mod misterios.” Asta a fost la Arad. În afară de dimensiunea scenei, restul se potriveşte.

O mică picanterie de politică culturală: piesa The Tremens începe cu un cântec popular maghiar cântat pe album (Stuck Progress To The Moon) de o domniţă, iar în concerte de Bálint. La Arad s-au şi ales pentru asta cu câteva fluierături din colţul verde. Poanta e că la Sibiu au sărit faza complet. S-or fi gândit că sunt prea departe de graniţă. Considerând că majoritatea publicului i-a văzut pentru prima oară, mulţimea adunată în faţa scenei a fost suficient de mare ca nici formaţia nici spectatorii să nu se simtă penibil. În ultimă instanţă, SUBSCRIBE contrastau şi stilistic cu celelalte trupe ale festivalului. Ulterior am citit pe un forum o opinie cum că al lor a fost cel mai bun concert al serii (nu eu am postat-o, serios).

Că au cântat Friendship, brutalitatea cu care începe primul album (Sanity Has Left The Building), sau Use Her Friendly, un fel de hit de-al lor, a fost un lucru oarecum natural. Mi-am ţinut pumnii mai degrabă pentru The Tremens. Kiss And Kill Your Boyfriend a fost prezentat într-o variantă lungă, improvizativă, care s-a topit în Blue Mescaline, în cursul căreia unul dintre chitarişti – n-am mai reuşit să-mi dau seama dacă a fost Horváth Attila sau Reich Tamás – a prezentat un scurt solo de tapping, respectiv unul mai lung şi mai bluesy. SUBSCRIBE şi-au încheiat cântarea cu Roll & Rock, piesa aia care se metamorfozează la un moment dat în raggae, numai bună să închei un concert cu ea. Toţi ne iubim, toţi suntem fraţi, ceau, ceau, pa, pa! Numai că, numai că… anunţaţi fiind că mai au dreptul la o melodie au prezentat Oidipus Abortion Clinic în toată splendoarea ei, cu tot cu monologul împrumutat de la Jim Morrison (the killer awoke before dawn…). Cine s-ar fi aşteptat la asta? Thank you Jesus my Lord!

Dacă Trent Reznor s-ar apuca să facă albume pentru copii ar ieşi PAIN. Ce bine ar suna asta în engleză! Mi se pare că PAIN s-au transformat pe ultimele lor albume într-un fel de combo de party-metal. Ascultaţi numai Have A Drink On Me! Ce urmează, Given The Dog a Bone? În aceste condiţii, micul ansamblu de metalizare a pieselor SISTERS OF MERCY, condus de Peter Tägtren, a dat un concert foarte vioi. I’m Going In, piesa cu care au intrat, îmi sună şi acum în ureche. Aspectul sever şi foarte „industrial” al proiectului, cu craniul electrocutat pe fundal, contrasta cu prostioarele tip Zombie Slam, dar ce importanţă are? S-a putut cânta, dansa pe simplităţi muzicale ca Don’t Care, On and On sau Nailed to the Ground. Follow Me cântat cu Anette a fost, cel puţin pentru mine, o surpriză absolută. Dacă m-aş fi prins că vocea feminină de pe album este tot a ei, ar fi fost mai puţin neaşteptat. Săraca de ea, era cam nepregătită vestimentar, a trebuit să-şi ţină cu mîna bluza care îi aluneca de pe sânul drept (acum faza poate fi urmărită bineînţeles şi pe net). Piesa pe care au ieşit PAIN, Shut Your Mouth, a declanşat un adevărat val de recunoştinţă din partea publicului (nu, nu din cauză că marca sfârşitul concertului băieţilor lui Tägtren).

În timp ce se construia scena pentru NIGHTWISH, Anette s-a schimbat şi ea într-un veşmânt mai puţin riscant. Am citit că în ultimul turneu NIGHTWISH au folosit un decor scenic adaptat pentru The Islander, dar acesta de la Sibiu era unul neutru, cu coperta albumului. The Islander nici n-a intrat în program. Nici Bye, Bye Beautiful, de altfel. Păcat. Apropo, oare ce trebuie să faci să asculţi live For the Heart I Once Had?

Live şi susţinută de efecte pirotehnice, 7 Days To The Wolves, piesa care a deschis concertul, parcă avea o dimensiune în plus faţă de varianta înregistrată pe disc. Probabil că nu sunt cel mai bun fan NIGHTWISH, dar eu niciodată nu aş fi ales Sahara sau Escapist ca piese de concert. Am impresia însă că NIGHTWISH sunt capabili să facă să treacă orice live. Oricum, sunt suficient de fan să consider că The Poet And The Pendulum este momentul astral al lui Tuomas şi al întregii formaţii. A fost, de asemenea, momentul de perfecţiune al concertului de la Sibiu. „Forgive me / I have but two faces / One for the world, / One for God” – cântând cuvintele, Anette a fost pentru un moment cu adevărat stăpâna trupei şi a publicului.

NIGHTWISH au fost corecţi, chiar generoşi cu publicul lor din Sibiu. Şi-au prezentat „şlagărele” – Amaranth, Nemo, Dark Chest Of Wonders, Wish I Had An Angel, un Wishmaster foarte muşcător – şi au cântat şi piese mai puţin evidente ca Romanticide sau The Siren.  Au adus flăcări, focuri de artificii, un show care făcea să tresalte de bucurie inima de copil a metalistului. Privindu-i pe scena de la Artmania, mi-a trecut prin cap că sunt un fel de MANOWAR al secolului XXI. De asemenea, live se vede cu ochiul liber că în NIGHTWISH există cel puţin trei personalităţi puternice: Tuomas, mintea creativă şi Aramisul formaţiei, Marco, un vocalist talentat şi un showman carismatic şi Anette, care este Anette, care a ştiut să fie feminină, seducătoare şi flirty atât cu publicul cât şi cu colegii muzicieni. Numai de ar fi împiedicat-o cineva să-şi vopsească părul blond! Ascultând riffurile dense şi deseori chiar foarte groovy, simţind elanul intoxicant al unora dintre piese, m-am gândit că dacă Anette îl mai temperează puţin pe Tuomas „Wagneruţ” Holopainen în mania sa de a transforma metalul în operă, sunt şanse ca NIGHTWISH să se dovedească totuşi o formaţie rock cu ceva cojones.