Deathlike Silence, Saturday Night Evil (Spinefarm, 2009)

by Gabriel Szünder

Împotriva evidenţelor, continui să cred că heavy metalul este o treabă de bărbaţi. Ştiu că GIRLSCHOOL au primit binecuvântarea lui Lemmy pe vremea când eu dansam pe Bad Boys Blue la reuniuni pioniereşti. Mi-o dau şi eu pentru McQUEEN. Şi n-o să uit de neegalata trupă PHANTOM BLUE, respectiv de proiectul solo al regretatei Michelle Meldrum (cu Gene Hoglan la baterie!). Chestia e că niciuna din aceste ansambluri muzicale nu au încercat să schimbe regulile jocului. Iată însă că spre sfârşitul secolului trecut au apărut NIGHTWISH, care în nici un caz nu erau o trupă de fete dar care au reuşit să tragă după ei aproape tot metalul în epoca vărsătorului. În ziua de azi, sensibilitatea feminină este atât de răspândită în muzica metalică încât o găseşti unde te aştepţi mai puţin.

Să zicem că DEATHLIKE SILENCE, care beneficiază de talentele unei vocaliste, Ms. Maya pe numele ei, nu au pornit cu cele mai bune şanse la mine. Provin în plus din Finlanda, ţara de origine a ştim-noi-cui. Totuşi, DEATHLIKE SILENCE nu sunt acel tip de formaţie, ca VISIONS OF ATLANTIS de exemplu, pentru care NIGHTWISH reprezintă alfa şi omega creaţiei muzicale. DEATHLIKE SILENCE şi-au propus, cel puţin parţial, nobila sarcină de a vinde publicului NIGHTWISH metalul melodic de extracţie europeană al anilor ’80. Cam acelaşi material muzical de care în ultima vreme s-au atins, cu o mână de maestru, şi EDEN’S CURSE.

Muzica de pe Saturday Night Evil are oarecum două feţe. Mai precis, la un prim nivel, piesele sună ca cele de pe albumele NIGHTWISH mai vechi, fără acrobaţiile vocale ale Tarjei însă. Dincolo de această suprafaţă se ghicesc totuşi teme mai clasice. Faţă de albumul de debut din 2007, Vigor Mortis – să nu zică nimeni că n-au umor! –, pe acest al doilea disc linia gotico-simfonică pare ceva mai pregnantă. Piesele DEATHLIKE SILENCE capătă formă în spaţiul muzical creat de clapele lui Mr. Lethargy şi de straturile bogate de chitară turnate de Mr. Catafalque, fondatorul trupei, peste care îşi desfăşoară virtuozităţile celălalt chitarist, Mr. Cerberos. Who’s Gonna Bury Me este tipică în acest sens. Piesa este construită elegant, pe un intro de pian peste care se suprapune rifful greu care constituie coloana vertebrală a melodiei. Domnul Cerberos este, de altfel, un muzician creativ, pe Burning Flesh se dedă chiar la o scurtă improvizaţie jazzistică. În mod interesant, piesele mai old school se găsesc pe partea a doua a discului, pe faţa B, cum ar veni. S-or fi gândit că până atunci fanii NIGHTWISH care au cumpărat (downloadat) albumul au fost deja satisfăcuţi. Troops Of Armageddon este pur de eighties. Orga sună a Hammond, Ms. Maya adoptă vechiul stil „eroic” de cîntat iar Mr. Cerberos pare să vrea să suplinească de unul singur lipsa de solouri de chitară de pe albumele anilor ’90. Merită menţionată şi Moonlight Shadow, metalizare a unei piese din epoca rock a lui MIKE OLDFIELD. M-aş bucura să facă pentru ei ceea ce a făcut Over The Hills pentru NIGHTWISH.

Trebuie spus că DEATHLIKE SILENCE şi-au asumat un image coerent, care include elemente vizuale şi textuale. Din acest ultim punct de vedere, sunt un fel de KING DIAMOND fără machiaj. Până şi taica Lovecraft este invocat preţ de o melodie. S-ar zice că nu se tem de moştenirea SPINAL TAP. E o chestie complet ilară să asculţi cum o voce plăcută de femeie îţi cântă pe nişte armonii la fel de plăcute those slimy creatures will feast with our rotting flesh (Theyll Eat Us)! Oricum, numele imaginative pe care şi le-au ales, respectiv titlurile de albume, arată că nu duc lipsă nici de autoironie.

Oare care sunt şansele unei formaţii de nişă cum este DEATHLIKE SILENCE, inventivă dar nu neapărat originală, să ajungă în ziua de azi la un public mai larg? Mă tem că zero.