Great White, Rising (Shrapnel, 2009)

by Gabriel Szünder

În evul întunecat de dinaintea pirateriei pe internet, muzica pur americană ca cea cântată de GREAT WHITE era greu de găsit în România.

Mult lăudaţi în publicaţiile de specialitate de peste graniţă, GREAT WHITE au însemnat pentru mine în acei ani câteva piese difuzate de radiourile sârbeşti şi câteva clipuri date pe MTV. MTVul anilor ’90 era, în orice caz, ceva diferit de cel de azi. Pe când orice muzică înregistrată vreodată a ajuns la distanţă de un click, am şi uitat de ei. În 2007 însă, Jack Russell şi Mark Kendall au ţinut să reamintească lumii că mai există. Sau că există din nou.

Muzica americană cântată de GREAT WHITE este, bineînţeles, britanică. Băieţii nu au încercat niciodată să facă un secret din ceea ce îi leagă de LED ZEPPELIN. În 1999 au scos un disc cu piese ZEPPELIN, pe vremea când albumele-tribut nu erau o modă. GREAT WHITE au cântat însă întotdeauna hardrockul încastrat în blues cu o nuanţă de glam, ceea ce le-a permis să se amestece cu celebrele hairbands ale anilor ’80, cu toate că ei au avut întotdeauna mai multă substanţă decât acestea. În mod surprinzător, GREAT WHITE  au rezistat de-a lungul întregului deceniu nouă, pentru a-şi anunţa despărţirea în 2001. Din 2006 cântă din nou, aduşi la suprafaţă de unul din cele mai surprinzătoare valuri de revival din ultimii ani.

Spre deosebire de KINGDOM COME şi TESLA, care activează în aceeaşi branşă şi care au încercat să-şi actualizeze soundul, GREAT WHITE au ales să-şi ducă vechiul stil la perfecţiune. Ceea ce se aude pe Rising este atât de diferit de muzica din ultimul deceniu, încât urechea, dezobişnuită cu acest sound, are nevoie de mai multe ascultări pentru a deveni sensibilă la virtuţile lui. Eu am început să aud cu adevărat melodiile cam după a treia ascultare. Adevărul e că muzica de acest gen e ca faimoasa raţă-iepure. Privită dintr-o anumită perspectivă, arată un stil perfect cristalizat, privită dintr-o alta, arată ca un puzzle făcut din elementele muzicii marilor înaintaşi, de la FREE sau amintiţii ZEPPELIN, până la cine o fi, să zicem AEROSMITH.

În interiorul limitelor muzicale asumate, piesele de pe Rising sunt destul de variate. Câteva dintre ele, ca Situation sau I Don’t Mind, au fost concepute într-un stil mai aerisit, care în dicţionar se numeşte AOR. Danger Zone este atât de old school că nici nu ştii de fantoma cui este bântuită. Last Chance ar avea trecere şi la fanii BON JOVI. În Down On The Level băieţii au amestecat nu puţin funk. Dacă radiourile ar mai da astfel de muzică, aş zice că Shine şi Loveless au fost făcute să fie hituri instant. Discul se încheie – cum altfel? – cu un blues get-beget, cu orgă, muzicuţă, cu un refren imens. My Sanctuary.

Rising este un album făcut pe o altă planetă, un album minunat.