Tim Ripper Owens, Play My Game (Steamhammer / SPV, 2009)

by Gabriel Szünder

Tim “Ripper” Owens este un fenomen. Puţini apucă într-o viaţă de om să cânte într-o trupă legendară a heavy metalului, el a fost dat afară deja din două (pentru cei mai tineri: Judas Priest şi Iced Earth).

Sper să aibă mai mult noroc alături de Yngwie Malmsteen, dar mă îndoiesc. Încercând să-şi ia destinul în propriile mâini, Owens a scos în 2006 un album sub numele de Beyond Fear, pe care făcea ceva asemănător ca Rob Halford pe primul disc Fight. Mai puţin inventiv, însă. Mă întreb de ce a fost nevoie acum de un album „solo“.

Cine a văzut filmul Rock Star, vag inspirat, zice-se, de biografia lui Owens, ştie că acolo cântăreţul, după ce a fost concediat din megaformaţia de carton de heavy metal, se apucă să cânte ceva indie-acustic-alternativ-bullshit, ceea ce arată în primul rând ce înseamnă în ziua de azi heavy metal în imaginarul american. Adică, într-un mod destul de trist şi de stupid, este asociat cu ipocrizia şi cu showul ieftin (a se mai vedea în acest sens filmul The Rocker). Ripper al nostru nu se face vinovat de aşa ceva. Play My Game începe abrupt cu un opus metalic dintre acelea eroice, care te fac să vrei să-ţi scoţi calul şi să porneşti în zori la luptă. Starting Over se numeşte piesa în cauză. Mă enervează piesele al căror titlu seamănă prea mult cu altele, devenite legendare (în cazul de faţă mă refer la John Lennon), dar aici am bănuit că este vorba de o chestie autobiografică, o declaraţie de principii din partea Ripperului. O fi. I lost a piece of my heart, I got to start all over again, cântă Tim. Nu vreau să fiu rău, dar mă bate gândul că Ripper lucrează cu acest album la construirea propriului mit. Cohorta de muzicieni cu nume mare, cu care s-a înconjurat, îmi sugerează acelaşi lucru. Dincolo de asta, Starting Over este un început fain, o piesă mai melodioasă decât media albumului. Imediat după, vine Believe care te trimite la pământ cu un riff doom solid şi elegant. Pe la jumătatea albumului devine însă evident că melodiile explorează spaţiul muzical definit de Painkiller, Jugulator-Demolition şi materialele solo ale lui Halford. Cu ceva arome Black Sabbath. Altfel spus, un Beyond Fear mai old school, deci cu mai puţină personalitate. Oricum, John Comprix şi Dennis Hayes – jumătate de Beyond Fear – cântă şi pe Play My Game. It’s me pe dracu! It’s Priest!

Pe The Cover Up, cineva cântă la chitară ca şi cum viaţa i-ar depinde de asta. Nimeni altul decât Jeff Loomis. Iar Loomis, precum regele Midas, transformă în aur tot ce atinge. La fel, în The Shadows Are Alive, ultima piesă şi în acelaşi timp momentul epic al albumului, Chris Caffery produce ceva memorabil. (Că veni vorba, nici basul nu este mânuit de adolescenţi acneici: pe acest post se rotesc, printre alţii, Billy Sheehan, Rudy Sarzo şi James Lomenzo). Printre piese se mai găseşte o “power-ballad”, The World Is Blind, amintind de frumoşii ani 80 şi cu participarea unuia dintre frumoşii chitarişti ai anilor 80, Doug Aldrich.

Problema lui Tim Owens este, cred, una psihologică. Tânăr şi fără multă experienţă a fost chemat să-l înlocuiască pe unul dintre cei mai mari vocalişti de heavy metal din toate timpurile, de nişte muzicieni care, ca să zic aşa, nu erau neapărat interesaţi să-l lase să-şi dezvolte personalitatea şi faţă de care nici nu avea resursele necesare s-o facă. Era vorba de Tipton şi Downing, totuşi. Adică, nu era în nici un caz o situaţie de tip Queen-Paul Rodgers. Owens va rămâne, se pare, marcat pe vecie de această experienţă. La fel ca un alt cântăreţ nenorocos, Blaze Bayley, Ripper va rămâne probabil în istorie ca cineva care s-a aflat odată la vârf iar apoi s-a instalat, solid şi definitiv, în linia a doua a metalului.

Cu toate acestea, Play My Game nu este un album rău. Numai că, chiar şi în kali yuga asta a metalului în care trăim apar albume mai bune. Pot să-mi închipui că Play My Game este remediul perfect pentru cei ce îşi mai tratează dezamăgirea provocată de Nostradamus.