port arthur, festivalul care este (arad, 2009)

by Gabriel Szünder

despre festivalul rock pe mureş, ţinut la arad, la începutul verii, pe mureş, cum îi spune şi numele, lângă un vechi port (arthur), cel mai sigur lucru ce se poate spune e că este (gratis).

da, e gratis, şi ăsta e un lucru important. determină întregul feeling al evenimentului. nu-s şanse să regreţi banii pe care i-ai dat. că nu ai dat. tot ce ţi se cere e să show up. iar asta crează un sentiment de solidaritate între toţi cei ce au făcut-o. în vremurile astea văduvite de comunism, este cel mai apropiat lucru de vechile sărbători de 1 mai.

acum (22-24 mai 2009) s-a ţinut a treia oară. au existat zvonuri că va veni rammstein. să ţinem un moment de ilaritate. pentru a evita neînţelegerile: n-au venit. au venit în schimb pokolgép. e drept, ei joacă într-o altă ligă decât rammstein, dar şi aşa a fost un gest drăguţ din partea organizatorilor. o intenţie drăguţă, mai precis. nu a fost nici măcar singura formaţie maghiară care a cântat. cineva să-l trezească pe vadim!

a existat o singură firmă vendoare de mici & stuff şi (practic) o singură marcă de bere. ţine probabil de pilele pe care le ai la consiliul local. a fost bine şi aşa, soarele şi iarba (aia verde) sunt gratis. festivalul ăsta are un aspect în mod clar comunitar. te loveşte chestia asta când realizezi că recunoşti incredibil de multă lume pe care n-o cunoşti după nume. ciudaţii locali apar punctual. preferata noastră e o fetiţă de vreo şaişpe ani care apare întotdeauna machiată în alb (sau nu doarme nopţile?) îmbrăcată ca un transsexual care cochetează cu dezastrul. „gotic”, adică. dansează singură. anul ăsta a venit şi unul dintre cerşetorii locali, cu tot cu scaunul său cu rotile.

este festivalul organizat amatoristic şi, în acelaşi timp arogant, fără respect pentru public şi muzicieni? bineînţeles. în ultima seară, numita formaţie maghiară, headlineri anunţaţi, trebuiau să cânte între 10 şi 11 (oră la care muzica trebuie oprită). numai că, la zece şi un sfert se târăsc pe scenă dinozaurii scenei muzicale arădene (există aşa ceva? în mod paradoxal, nu), membri ai unei formaţii de muzică uşoară care a luat pesemne naştere din singurul motiv că un anume virgil iuga se crede jon lord în fanteziile sale erotice de senectute. astfel că, la unşpe şi un sfert apar pokolgép – unii au venit de departe să-i vadă – şi anunţă în mod halucinant că li s-au acordat 15 minute de show. spre lauda lor, au făcut din ele 35. în general, timpul acordat trupelor depindea de relaţiile pe care le aveau cu personajul respectiv (iuga). gimegod au pierdut din asta, alţii, al căror nume nu merită amintit, au cîştigat. noi am înjurat printre dinţi.

în prima zi au cântat luna amară, pe care i-am aşteptat a lot, acuma cu noul album. iată părerea inevitabilă: cred că albumul reprezintă pentru ei un breakthrouh artistic şi, să fim serioşi, nu diferă chiar aşa de mult de maniera lor mai veche de a face muzică. roşu aprins, albastru? ce să zic, în variantă unplugged chiar şi gri dorian ar fi putut intra pe noul album. mara a şi intrat. sper că peste câţiva ani vor reuşi să îmbine această nou-găsită măiestrie cu ceva riffuri mai musculoase. am fost curios cum vor combina materialul nou cu cel vechi. au făcut-o simplu: au împărţit showul în două, nou-vechi. în prima parte au cântat cam jumate din noul album. cred că la floodmoses unii şi-au pierdut răbdarea. dar au fost deadends, chihlimbar şi hunt the wire, cele mai bune piese de pe album, în ordinea asta. (adică, asta e ordinea bunătăţii lor). cele două părţi ale concertului au avut în comun o investiţie incredibilă de energie şi emoţie. în forma asta, performanţa lor nu a mai fost egalată de nici o trupă a festivalului. luând în considerare şi proiecţiile ce au însoţit concertul (filmuleţe artistice, imagini cu protestatari din moldova şi cu aberaţii familiare din românia) se poate spune că au avut showul cel mai impresionant în trei zile cu mult amatorism.

în aceeaşi seară, mihnea-luna amară a cîntat şi cu the others, pe care îi respectăm deoarece cântă funk în românia. da, şi în prima zi au mai cântat grimegod, pe care îi respectăm deoarece perseverează de atâţia ani şi de care ne place deoarece cântă fain, indiferent că sunt sau nu din arad. de anul trecut şi-au făcut rost şi de o cântăreaţă, care nici nu arată rău, nici nu cântă rău. gluma serii a fost un anume trond holder (?) pe care l-au importat de cine ştie unde şi pe care au încercat să ni-l vândă ca „unul dintre primii 20 de chitarişti din lume”. nu a fost el de vină (sper). oricum, şi-a făcut treaba corect şi a avut atâta umor cât să cânte andrii popa cu un accent cine ştie de unde.

a doua seară a fost deschisă (de fapt, s-ar putea să fi fost a doua trupă) de peet, din pécs parcă, foarte profi, rock alternativ-funk, cel puţin aşa a sunat la prima audiţie. au tras şi un another brick in the wall foarte percutant. în categoria importurilor intră şi loading data, care n-or fi cea mai cunoscută formaţie din lume, dar la cât sunt de cooool ar putea foarte bine să fie. asta se referă la atitudine, nu la muzică. e cool şi aia, de altfel. provine de la kyuss şi qotsa.

trigger au apărut din serbia şi au făcut ceva ce se numeşte veni, vidi, vici. nu-i cunoştea nimeni şi au mai cântat şi în sârbă, dar au cântat atât de bine – tehnic vorbind – atît de complex, încât a fost o plăcere să-i asculţi. au cântat cu o fată, mai puţin arătoasă decât mao-grimegod, dar şi mai puţin timidă. strict la nivel de heavy metal (gotic-progresiv) au fost no.1 ai festivalului.

în seara a doua, ultimii au cântat celelalte cuvinte. celelalte cuvinte sunt o trupă care trebuie respectată. de exemplu, pentru că deschid un concert cu o piesă instrumentală. pentru că scot un album la cinci ani, dar ăla e mai lucrat decât aproape orice material muzical produs în românia. în acelaşi timp, celelalte cuvinte sunt o trupă care îşi savurează cam prea mult clasicitatea. dacă eşti david gilmoure sau yes poate că merge şi aşa. cc nu sunt nici una nici alta. hai, băieţi, încă n-aţi murit! prin comparaţie cu luna amară arătau cam aşa.

în a treia seară au cântat subscribe (din ungaria) şi nimic nu se compară cu ei. nimic. cine îi cunoaşte după albume (eu) nu îşi poate închipui de ce sunt în stare live. dezlănţuire totală, haos perfect organizat pe o scenă de max 4 m pătraţi. cei cinci membri mobili ai formaţiei erau într-o mişcare continuă, parcurgând traseuri labirintice, armonizate în mod misterios. oricum, s-au aflat într-o stare de graţie (permanentă?), vocalistul bálint procedând la cele mai riscante figuri – să sari sus şi jos pe o bancă de aceea de lemn lată de 30 de cm cu două picioare de metal pliante nu e puţin lucru! – din care scăpa de fiecare dată teafăr. că subscribe e în prima linie a muzicii metal internaţionale (mondiale, universale) e clar. metal nu e nici cel mai bun cuvânt. live au sunat în acelaşi timp mai dur şi mai jazzy decât pe cd.

altar au reuşit performanţa să nu pară banali după subscribe. au fost ajutaţi şi de cel mai curat sound al celor trei zile. asta cum le-a ieşit?

festivalul s-a terminat cu un fiasco numit pokolgép. mă rog, poate fiasco e mult spus, dar a fost un sfârşit lipsit de glorie. cu toate că puţinul metal de modă veche, NWOBHM, FWOHHM (first wave of hungarian heavy metal) pe care ni l-au servit a sunat foarte plăcut în noaptea de mai. luând în considerare imbecilitatea absolut incredibilă a organizatorilor, nu are sens să ne întrebăm cum ar fi sunat pokolgép dacă…