Moby Dick @ Flex (Arad, 02.05.2009)

by Gabriel Szünder

Moby Dick nu sunt Testament sau Exodus, nu-i necesar să mi se reamintească. Nu sunt nici măcar Kreator, la o adică. Cu toate acestea, sunt şi ei o legendă în felul lor. Aş vrea să cred că le voi regăsesc numele în analele deocamdată nescrise ale eurothrashului. Doar sunt autorii primului album de thrash din patria maghiară, ce dracu! Cu câţi ani în urmă să fi fost asta? Aproape 20, dacă vă vine să credeţi. Din punct de vedere muzical, Ugass kutya (recent reeditat) era totuşi mai degrabă prototrash. Băieţii refăceau oarecum istoria genului, de la un heavy metal haotic, prin hardcore, la genul amintit. Au scos apoi Kegyetlen évek – drag inimii mele, fiind primul album de thrash pe care l-am şi înţeles –, Körhinta – mai puţin „speed”, un mistreţ de album – şi Fejfa helyett, care le-a ieşit ceva mai progresiv. După aia am pierdut eu firul. (Înainte de concert am trecut de câteva ori peste albumele lor mai recente şi mi-au plăcut.)

Pe la ora 9 seara era deja o atmosfera faină în Flex. Destul de mulţi tipi (fete mai puţine) cu tricouri Moby Dick, se simţea aşteptarea în aer. Cu toate astea indivizii din Dick se plimbau lejer printre mese, nimeni nu părea să-i deranjeze pentru autografe, poze sau altele mai rele. Au început la ora anunţată, adică era clar că vom avea parte de mai mult profesionalism decât cu ce suntem obişnuiţi prin părţile locului. Ce să zic, au fost prima formaţie în acest club care nu şi-au făcut soundcheckul cu mâna lor. Aveau tehnicieni pentru asta! Au intrat pe un intro de Wagner! Concertul s-a desfăşurat apoi la nivelul aşteptărilor. Sau peste. Au început cu Körhinta, care s-a năpustit într-adevăr asupra publicului cu forţa animalului amintit mai sus. Au tras un best of live de două ore cu un sound (aproape) perfect. Chestia e nu numai că aveau de unde să aleagă melodiile (8 albume de studio, dacă număr bine), dar au şi făcut-o cu un simţ îndelung exersat pentru ritmul concertului, variind alea mai rapiduţe (Happy End, Goodby) cu celea mai lentuţe (Beteg a Föld) sau mai „avangardiste” (Fejfa helyett). Plus o seamă de solouri. Au cam favorizat primele trei albume. Pe moment nici nu-mi aduc aminte de altă melodie mai recentă în afară de Zsibbad az agyam. Asta are şi clip. Personal, aş fi ascultat cu plăcere un Demokrácia álarca.

Acum, trebuie ştiut că clubul ăsta Flex este absolut, dar absolut nepotrivit pentru concerte rock. Vreau să spun că nu are scenă. Mişcarea scenică era astfel exclusă. Bine că trupa e formată doar din patru muzicieni, aşa că au reuşit să se înghesuie într-un capăt al sălii şi, cum au stat tot timpul nemişcaţi, să nu se lovească cu instrumentele. Şi se vedea totuşi că le face plăcere concertul. Poate se bucurau într-adevăr să fie la Arad, cum tot repeta Göbl Gábor. Acum, se pare că acest mic amănunt geopolitic a fost interpretat în mod diferit de participanţii la concert. Cine ştie că doi muzicieni din Moby Dick (Mentes Norbert şi Hoffer Péter) au un side project comun cu infamul (citeşte: p**a aia neonazistă de) Sziva Balázs s-a aşteptat poate la ceva mai rău. Până la urmă tot răul s-a redus la lipsa de politeţe. Adică, frate, dacă nu cânţi acasă aruncă şi tu acolo două cuvinte de salut în engleză pentru ăia care nu-ţi vorbesc limba maternă! Şi las-o mai moale cu imnul, am cântat destule imne la şcoală! Parcă rockul era despre altceva. De exemplu despre  Gazember, penultima piesă a concertului – un cover după Hobo şi, în acelaşi timp, momentul de geniu al Mobydickului. Concertul ar fi trebuit să se termine atunci. De dragul muzicii rock.