Terminus City

the vast vacuous beauty of this crap culture we're fryin' in

Saddayah, Apopheny Of Life (LoudRage Music, 2018)

5017Metalul „extrem” continuă să domine scena românească. Sau e doar impresia mea? Se pare că nu. Am dat de curiozitate un search pe Metal Archives și rezultatul a fost cam cel așteptat. Printre primele zece trupe românești listate acolo (în total sunt 410, de altfel), trei au fost de metal simfonic, restul au fost categorizate ca Deathcore, Thrash Metal, Funeral Doom Metal, Black Metal, Atmospheric Doom/Death Metal, Death/Black Metal, Black/Folk Metal. Nu e neapărat ceva unic, dar e totuși ceva specific (românesc). Explicația ține probabil de faptul că la noi metalul nu a devenit niciodată mainstream, iar undergroundul e mod tradițional zona extremismelor. Mă rog, povestea e puțin mai complicată și situația puțin mai complexă. Cu toate astea, când primesc spre ascultat / recenzat un nou album românesc mă aștept în general să fie black sau death. Saddayah nu reprezintă excepția. Read the rest of this entry »

Crusader, Tigers Of The Night (2019)

5016Am aflat de existența EP-ului Tigers Of The Night de pe un site concurent (mda, cam sună a wishful thinking), unde Crusader era descrisă ca o trupă glam metal. Chestia asta m-a entuziasmat instantaneu, căci, vorba ceea, pe linia glam nu e mare înghesuială în România. Pe Facebook, Crusader se prezintă, într-o manieră ceva mai precaută, ca o formație „heavy metal cu influențe glam metal”. La secțiunea rol-modele găsim totuși Santa Cruz și Reckless Love. Fain, 8 puncte pentru originalitate. Pentru curajul de a merge împotriva curentului, adică. În plus, în Crusader activează nu una, ci două domnișoare, Maria Luiza Șerban (voce) și Codruța Andreea (bas). Alte 2 puncte. Read the rest of this entry »

Katara, The End (Taboo Music Production, 2019)

5015Hai să încep cu un sfat. Mai precis, cu două. Dacă ai un concert – chiar și în orașul tău natal, sau, mă rog, de rezidență – și ai un stand de merch, unde ai niște CD-uri de vânzare, poate n-ar strica să stea acolo cineva care să le vândă. Măcar după show. Cine știe, poate cineva vrea să cumpere. Apoi, chiar dacă se întâmplă să cânți în fața prietenilor – cum bănuiesc că a fost cazul la Flexul arădean – nu te comporta ca și cum acel concert n-ar avea nici o miză. Dă o impresie de amatorism. Read the rest of this entry »

Sur Austru, Meteahna timpurilor (Avantgarde Music, 2019)

5013Unii dintre noi au sperat, poate – sau au presupus măcar – că după destrămarea singurei trupe românești cu statut de legendă internațională în devenire (asta ar fi Negură Bunget), Tibor Kati își va relua activitățile legate de Grimegod. Moștenirea Negură Bunget era deja pe mâini bune și experte, puțini își făceau probabil griji pentru ea. E drept că Dordeduh nu e neapărat o formație hiperactivă din punct de vedere discografic (sau din orice alt punct de vedere), dar nici de album Grimegod n-a mai avut lumea parte din 2014. Read the rest of this entry »

Uriah Heep, Living The Dream (Frontiers Music, 2018)

944269Sper că ne bucurăm că mai există trupe ca Uriah Heep. Că trupe ca Uriah Heep continuă să scoată albume și să le plimbe în jurul lumii în cadrul unor turnee de lansare. Chiar dacă nu e foarte clar ce înseamnă „trupe ca Uriah Heep”. Deep Purple, evident, Nazareth, poate UFO. Formații din epoca de aur a hard rockului, capabile să compună și în ziua de azi muzică a cărei valoare nu se reduce la nostalgie. Da, ăsta din urmă e un punct contestabil. Dar Infinite a fost totuși un album solid. Și chiar dacă ar fi fost de preferat ca Tattooed On My Brain să nu existe, Nazareth sună surprinzător de tineresc pe primul lor LP fără Dan MacCafferey. Read the rest of this entry »

Dirty Shirt, Letchology (Apathia Records, 2019)

5012Am scris până acum numai de bine despre Dirty Shirt, chestie suspectă, trebuie să recunosc. Dă cumva impresia de rutină, de lipsă de obiectivitate. Și Dumnezeu să ne ferească de cea din urmă. Preview-ul online al noului album m-a liniștit însă. Letchology promitea (amenința) să fie un fel de Dirtylicious 2, un LP făcut pe același calapod, menit să capitalizeze recentele succese (în parte internaționale) ale formației. Read the rest of this entry »

Sinistro, Sangue Cassia (Season Of Mist, 2018)

5011A fost o idee de geniu din partea membrilor Sinsitro s-o coopteze în 2013 Patrícia Andrade. Nu doar muzica formației portugheze, ci întreaga scenă metal a avut de câștigat. S-ar putea desigur obiecta că metalul nu prea duce lipsă de cântărețe în ultima vreme. E adevărat, dar Patrícia are cam tot atât de-a face cu o Elina Siirala, cât are Sirenia cu Sunn O))). N-aș ezita să afirm că de la Carmen Susana Simões încoace n-a mai apărut în lumea metalului o vocalistă așa de impresionantă ca Patrícia. Iar Carmen a dispărut în Earth Electric. Read the rest of this entry »

Arkona, Khram (Napalm Records, 2018)

5009Puține sunt formațiile care evoluează înspre black metal. Cele mai multe se îndepărtează după o vreme de el, îl lasă în urmă, ca pe un fel de nebunie a tinereții. Nu și Arkona. Pentru Arkona black metalul a ajuns să fie o cale a maturizării. Cam așa s-ar putea descrie metamorfoza prin care a trecut trupa rusească în ultimii câțiva ani. Read the rest of this entry »

Dreyelands, Stages (2018)

5007Am în general o oarecare reticență față de albumele conceptuale, deși s-ar putea foarte bine ca ele să reprezinte garanția supraviețuirii formatului LP. E interesant în acest context Dreyelands a decis să-și publice acest al doilea album doar în variantă digitală și pe vinil. Stages nu există așadar pe CD. Oricum, caracterul conceptual al LP-ului e atât de puternic, încât nici măcar în format imaterial Stages nu se desface într-o colecție de cântece liber-plutitoare. Stadiile din titlu sunt de altfel cele cinci ale doliului, teoretizate în anii șaizeci de doamna psihiatru Elisabeth Kübler-Ross. Ele ar trebui să sune cunoscut nu doar celor inițiați în psihologie, ci și fanilor lui Bob Fosse (în caz că mai există așa ceva.) Dacă ai văzut măcar o dată All That Jazz, e greu să ți le scoți din cap. Read the rest of this entry »

Alice In Chains, Rainier Fog (BMG, 2018)

5006Au fost oare acești nouă ani, câți au trecut de la apariția LP-ului Black Gives Way To Blue, suficienți ca să ne obișnuim cu William DuVall? Aș zice că da, deși există în mod sigur fani vechi – nu puțini, probabil – care consideră că existența unui Alice In Chains fără Layne Staley reprezintă un sacrilegiu. Și aici accentul cade pe „fără”. „Cu” nu are decât o importanță secundară. Fanii încă-îndoliați nu vor fi evident niciodată de acord cu mine că un Alice In Chains cu Layne Staley la microfon ar fi sunat în 2018 exact așa cum sună Rainier Fog. Căci, pentru ca așa ceva să devină posibil, Staley ar fi trebuit să-și depășească problemele psihice și cele legate de droguri, ar fi trebuit să ajungă la un anumit echilibru existențial. Ar fi trebuit adică să se „maturizeze”. (Altfel n-ar fi prins vârsta de 51 de ani.) Or, tocmai asta a făcut Alice In Chains fără el. Read the rest of this entry »