Terminus City

the vast vacuous beauty of this crap culture we're fryin' in

On How Metal Became Racist

phil_anselmoHeavy metal didn’t become racist (nor did it become islamophobic, homophobic or any such thing), I just didn’t want to pick right from the title on some colleagues that I once respected. Read the rest of this entry »

Advertisements

Despre cum a devenit metalul rasist

phil_anselmoMetalul nu a devenit rasist (şi nici misogin, islamofob sau homofob), atâta doar că nu am vrut să mă leg încă din titlu de nişte colegi pe care într-o vreme i-am respectat. Read the rest of this entry »

Prophets of Rage, Prophets of Rage (Fantasy Records, 2017)

4733Prophets of Rage ar fi trebuit să fie albumul anului. Nu, stai, greşesc. Albumul deceniului. Căci ce avem noi aici? 75 % din Rage Against The Machine plus nu unul ci doi rapperi legendari (Chuck D şi B-Real). Altfel spus, Rage Against The Machine fără Zack de la Rocha, dar cu doi membri Public Enemy (Chuck D, din nou şi DJ Lord). Altfel spus, un vis devenit realitate pentru toată lumea care nu şi-a revenit încă nici acum din şocul RATM. Căci Rage (ATM) a fost şi rămâne singura formaţie care a ştiut să cânte hiphop pentru metalfani. Limp Bizkit? Să fim serioşi! Chiar şi Stuck Mojo era mai degrabă o trupă de groove metal cu un rapper în loc de cântăreţ. Încercam noi pe vremea aia să ascultăm House Of Pain, Cypress Hill, dar, dracu ştie, era greu să scapi de senzaţia că ceva lipseşte de acolo. Ţin minte că prin ’91 ne întrebam, tineri şi visători cum eram, oare cum ar fi să existe o formaţie care ar face full time ceea ce au făcut Anthrax cu Public Enemy pe Bring the Noise. Pe urmă în 1992 a apărut Rage Against The Machine. Read the rest of this entry »

The New Roses, One More For The Road (Napalm Records, 2017)

4735Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu asociez orice trandafir din numele oricărei formaţii cu Axl Rose şi a lui Guns NRoses. Când am dat deci peste The New Roses nu la The Damned m-am gândit, deşi ştiam foarte bine că primul lor single s-a numit New Rose, ci tot la Axl, respectiv la faptul că pe ultimul album Guns înregistrat în formula (aproape) clasică se găseşte o versiune foarte faină a acestui şlagăr punk compus de Brian James. Am ascultat adică One More for the Road cu speranţa iraţională că am de-a face cu noul Guns N Roses – sau, mă rog, ceva pe acolo – o speranţă cu adevărat iraţională considerând că The New Roses sunt din Wiesbaden. (Din Wiesbaden poate fi ceva bun?) Read the rest of this entry »

Gogol Bordello, Seekers and Finders (Cooking Vinyl, 2017)

4734Mare noroc că Eugene Hütz a emigrat în anii nouăzeci în America. Dacă n-ar fi făcut-o, dacă ar fi înfiinţat Gogol Bordello în Ucraina sa natală, formaţia ar fi acum probabil un fel de Zdob și Zdub. Nu că ar fi ceva în neregulă cu Zdob şi Zdub, dar, cum să spun, Gogol Bordello merita mai mult. Sigur, asta nu e o opinie unanim acceptată. Pentru mulţi Gogol reprezintă kitschul balcanic absolut, marketat în mod abil pentru piaţa occidentală. Pseudo-rroma-romantism şi cântece de petrecere pe ritmuri punk. Goran Bregovic în variantă rock. Şamd. Read the rest of this entry »

Warrant, Louder Harder Faster (Frontiers Records, 2017)

4729Povestea formaţiei Warrant nu diferă prin nimic de cea a oricărei alte formaţii heavy metal din America anilor optzeci: câteva albume de succes în deceniul amintit (în cazul Warrant acestea s-au numit Dirty Rotten Filthy Stinking Rich şi Cherry Pie), o încercare eşuată de curtare a publicului alternativ-grunge (v. Belly to Belly), revenire la origini după anul 2000 (când nivelul de toleranţă faţă de genul acesta de muzică începe să crească). Şi da, americanii chiar numeau chestia asta heavy metal – mă rog, haterii o numeau hair metal – ceea ce suna foarte ciudat pentru urechile noastre europene sofisticate, care ştiau foarte bine să facă diferenţa între heavy metal (v. de ex. Iron Maiden) şi hard rock (v. de ex. Scorpions). De atunci s-a mai clarificat terminologia şi pe acolo. Erik Turner a descris muzica de pe Louder Harder Faster ca „100% pure melodic hard rock”. (Cine ar putea să-l contrazică?) Revenind însă la ideea iniţială, există într-adevăr o categorie întreagă de trupe americane care au trecut prin acelaşi tip de evoluţie în trei faze – Dokken, White Lion, Danger Danger, de fapt majoritatea celor cărora MTV-ul le promitea în anii optzeci un viitor strălucit. Din fericire, multe dintre poveştile astea s-au terminat cu bine: formaţiile au ajuns la Frontiers Records. Read the rest of this entry »

Earth Electric, Vol I: Solar (Season of Mist, 2017)

4723Sincer să fiu, am uitat deja din ce motiv s-a desfiinţat pe vremuri Ava Inferi aşa că m-am documentat puţin, ocazie cu care a reieşit că „pe vremuri” înseamnă în acest caz în urmă cu patru ani. Ciudat, am avut cumva impresia că a trecut cel puţin un deceniu de când Ava Inferi nu mai există. Mă rog, la cât de repede uită lumea în ziua de azi, patru ani chiar înseamnă un deceniu. Revenind însă la problema iniţială, motivele pentru care Rune „Blasphemer” Eriksen a hotărât – după patru albume excelente – să abandoneze Ava Inferi sunt dezamăgitor de stupide. Motivele oficiale, cel puţin. Poate au existat şi altele, nu ştiu, nu mă interesează. Oricum, ideea era că Rune s-a săturat de AI, cam asta spunea comunicatul oficial, într-un limbaj inutil de pompos şi sentimental. Trupa lui, dreptul lui, treaba lui. Read the rest of this entry »

Stone Sour, Hydrograd (Roadrunner, 2017)

4718Mă bate de o vreme gândul că Stone Sour e noua Metallica – mai precis că Stone Sour ar fi putut deveni noua Metallica, dacă apariţia unei „noi Metallica” ar mai fi încă posibilă (şi e bine de ţinut minte că în situaţia culturală actuală nici Metallica n-ar mai putea deveni o nouă Metallica) – aşa că Hydrograd e pentru mine albumul negru al formaţiei din Des Moines, Iowa, un album negru prevăzut cu o copertă mai degrabă roşie. Coincidenţa face ca Hydrograd să fie al cincilea album Stone Sour, aşa cum Metallica a fost al cincilea album Metallica. Coincidenţa face ca Hydrograd să fie follow-up-ul celui mai progresiv LP Stone Sour, House of Gold & Bones – Parts 1 & 2 (album dublu, mai precis două albume apărute la un an distanţă), aşa cum Metallica a fost follow-up-ul celui mai progresiv LP Metallica, …And Justice for All (album dublu apărut în 1988). Read the rest of this entry »

Roger Waters, Is This the Life We Really Want? (Columbia, 2017)

4716If I had been God. Acestea sunt cuvintele cu care începe Deja Vu, prima piesă (după intro-ul obligatoriu) de pe Is This the Life We Really Want?, noul album de studio al lui d-lui Waters, primul după 25 ani. Roger – dacă îmi este permis – nu e un tip modest, Roger îşi cunoaşte propria valoare. El şi cu Dumnezeu, cum să spun, se învârt în aceleaşi cercuri. Discută de la egal la egal. Roger e la pertú cu Cel Preaînalt. Nici măcar nu cred că e ceva ce Roger şi-a dorit – poate că se simte singur aşa, cu un singur partener de dialog – e doar o situaţie pe care a acceptat-o, că de schimbat tot nu putea s-o schimbe. La fel ca unul dintre personajele lui Eliade, Roger a început la un moment dat (pe la mijlocul anilor şaptezeci, se pare) să crească. În spirit, desigur, nu în trup, dar într-un mod cu atât mai impresionant. Şi de atunci tot creşte. Read the rest of this entry »

Danzig, Black Laden Crown (Evilive, 2017)

4715Danzig = sexxx.” (Culeasă de pe YouTube.) Read the rest of this entry »