Terminus City

the vast vacuous beauty of this crap culture we're fryin' in

Sincarnate, In Nomine Homini (Hatework, 2017)

638750Au trecut şapte ani de la apariţia precedentului album Sincarnate şi şapte ani, zic eu, sunt mulţi. Mai ales în viaţa unei formaţii. Lumea poate, Doamne fereşte, să uite de tine. Nu e şi cazul meu, eu n-am uitat de Sincarnate, mi-am pus dimpotrivă nu o dată problema dacă As I Go Under va avea vreodată o continuare. (Am reuşit cumva să nu aflu de existenţa EP-ului Nothing Left to Give.) Aşa că mă bucur de In Nomine Homini. L-aş fi inclus în lista celor mai aşteptate LP-uri româneşti ale anului 2017, dacă ştiam că e pe cale să apară. Read the rest of this entry »

Deep Purple, Infinite (earMUSIC, 2017)

deeppurpleinfinitecdCalea excesului duce spre palatul înţelepciunii, zicea Blake şi cam asta-i impresia pe care mi-o dau rockerii din categoria de vârstă a lui Ian Gillan şi Robert Plant. De înţelepciune, adică. Până şi Ozzy pare aureolat de spirit. Şi nici nu-i de mirare. Spre deosebire de noi restul, care rătăcim cu tot mai puţină tragere de inimă prin labirintul consumerismului, orbiţi de neoanele mallurilor, hipnotizaţi de strălucirea ecranelor TV şi de calculator, oamenii ăştia au călătorit până la capătul nopţii societăţii spectacolului şi s-au întors de acolo ca nişte iniţiaţi. În secrete probabil inexistente. Importanţa – sau frumuseţea – fenomenului stă însă în unicitatea lui. N-a mai fost aşa ceva şi nici nu va mai fi. Peste treizeci de ani Jack White va fi un muzician talentat care a îmbătrânit cu demnitate. Lemmy a fost însă un maestru zen. Ozzy e un Yoda lovit de Parkinson. Read the rest of this entry »

Untold Faith, Prologue: Flatline (2016)

4705Chestia paradoxală cu globalizarea (metalului) e că promovează în primul rând exotismul şi nu valoarea. Acesta e şi motivul pentru care trupele din părţile periferice ale lumii, care au reuşit în ultima vreme să pătrundă pe scena internaţională, provin aproape exclusiv din zona folk metalului. Sigur că sunt şi formaţii foarte bune între ele, nu asta e problema, ci faptul că despre orice gen ar fi vorba, există aşteptarea ca muzicienii din afara Europei şi a Americii de Nord să îl asezoneze cu ceva  „specific local”, cu ceva simulacru de folclor, sau, în cazurile fericite, cu elemente de folclor autentic. (Orphaned Land e un exemplu foarte bun în acest sens.) Simplu spus, o trupă folk metal de mâna a doua are mai mari şanse decât una de power metal (metalcore, rock progresiv, ce-o fi) de mare clasă, deoarece există consensul tacit că genurile consacrate sunt pentru muzicienii occidentali. Excepţiile sunt puţine (Riverside, Behemoth etc.) şi ele confirmă mai degrabă regula. Fenomenul Sepultura rămâne deocamdată unic. Read the rest of this entry »

Danko Jones, Wild Cat (AFM Records, 2016)

dankojoneswildcatcdDanko Jones scrie pentru Huffington Post (varianta canadiană.) Şi pentru Close-Up Magazine şi Rock Zone Magazine. Poate şi pentru altele, dar Wikipedia le aminteşte doar pe astea două. Din ce am citit, Danko scrie bine. E băiat deştept. E o arhivă ambulantă de anecdote rock. Pe care le povesteşte uneori în cadrul unor prelegeri publice. Sau pe albumul spoken word intitulat The Magical World Of Rock. (Bănuiesc că o fi despre lumea magică a rockului, nu l-am ascultat.) De ce sunt toate acestea importante? Păi, deoarece sugerează că Danko e mai degrabă un scholar decât un proletar al rockului. Că imaginea de rocker instinctual pe care şi-a creat-o, e tocmai asta, o imagine concepută şi construită cu grijă. Simplu spus, că Danko nu e Lemmy. Read the rest of this entry »

Battle Beast, Bringer of Pain (Nuclear Blast, 2017)

battlebeastbringerofpaincdPuţine persoane de peste şaişpe ani ar recunoaşte probabil că ascultă Battle Beast şi încă şi mai puţine ar admite că o fac cu plăcere. Iar o parte a acestei minorităţi curajoase ar invoca probabil categoria estetică a „plăcerii vinovate”. Cum fac şi eu acuma. (Mă rog, după o cantitate suficientă de alcool sunt capabil să mă bucur şi de Powerwolf.) Deci, da, Battle Beast nu e genul acela de formaţie pe care să o recomanzi cunoscuţilor, nici măcar dacă e vorba de oameni care se întâmplă să fi ascultat metal în tinereţe, căci între timp am trecut cu toţii de la Annihilator la Infant Annihilator, ca să zic aşa. Read the rest of this entry »

Black Star Riders, Heavy Fire (Nuclear Blast, 2017)

blackstarridersheavyfirecdDacă Scott Gorham nu ar avea aşa de mult bun simţ Black Star Riders nu ar exista. Nu sub numele ăsta, în orice caz. Ar exista doar Thin Lizzy. Dacă, pe de altă parte, ar avea şi alţii atâta bun simţ ca Scott Gorham, o serie de trupe s-ar numi în momentul de faţă altfel decât o fac. Alice In Chains, Queen, Skid Row şi multe altele. Ar fi însă mai bine? Grea întrebare. În ce mă priveşte, sunt mare fan al celor două albume AIC scoase cu William DuVall, dar tot aş fi mai liniştit dacă pe coperta lor nu ar scrie Alice In Chains. Ci Alice N’ Chains. Sau orice altceva. Ceva ce să sugereze că nu mai e vorba chiar de acelaşi lucru, că ceva a fost iremediabil pierdut, că oricâte drepturi ar avea muzicienii asupra numelui, tot există în asumarea lui un mic element de impostură. Read the rest of this entry »

Anvil, Anvil Is Anvil (Steamhammer, 2016)

anvil_is_anvilAnvil! The Story of Anvil, filmul lui Sacha Gervasi din 2008, e probabil (sigur) cel mai bun documentar rock din toate timpurile. Nu că ar fi perfect din punct de vedere formal, ieşit din comun de original sau împovărat cu nu-ştiu-ce „mesaj”. Nu, ci datorită conţinutului. Read the rest of this entry »

Sepultura, Machine Messiah (Nuclear Blast, 2017)

sepulturamachinemessiahcdMai există oare în 2017 păstrători ai credinţei în singura Sepultura adevărată, persoane care se roagă în secret pentru a doua venire a lui Max Cavalera? Mă tem că da şi mă tem că Max e una dintre ele. Cam dubioase acţiunile şi declaraţiile lui Cavalera (Max) din ultima vreme. Tare dau impresia că vrea să se insinueze înapoi în trupa pe care a părăsit-o în 96. Cu sau fără Igor. Dumnezeu să ne ferească. Read the rest of this entry »

Etica supravieţuirii. Eseu asupra prozei lui Kertesz Imre

bookky“Ar trebui să fie riscant să debutezi cu un eseu despre opera unui scriitor care a câștigat Premiul Nobel. Dacă adăugăm că autorul analizat este un maghiar, din păcate puțin cunoscut în România, interesat de condiția supraviețuitorilor din lagărele naziste, riscul devine aproape inconștiență. Dar Etica supraviețuirii. Eseu asupra prozei lui Kertész Imre a lui Gabriel Szünder nu ține cont, din fericire, de prejudecățile noastre, cum nu ia în seamă, fără să fie ireverențioasă, nici explicațiile tradiționale ale Holocaustului. Mai bine spus, Szünder preia în discursul său „etica” lui Kertész Imre, oferind o interpretare proprie, dar care se dezvoltă în interiorul gândirii autorului analizat, așadar, o critică empatică, de identificare. Nu lipsesc, însă, nici aparatul teoretic, bine internalizat, care trece de la Arendt la Agamben și ajunge la Žižek, și nici comentariile criticilor maghiari, care îmbogățesc textul și îl conduc spre noi perspective. Cartea aceasta este, prin forța și construcția ei, nu atât o monografie, cât un studiu (atât de rar la noi) al totalitarismelor de tot felul, așa cum au fost ele redate ficțional de unul dintre acei supraviețuitori ai lagărelor naziste care s-au trezit, apoi, sub Cortina de Fier.” (Vasile Mihalache)

Tracus Arte, Bucureşti, 2016

Dream Theater, The Astonishing (Roadrunner, 2016)

dt2016Fani poate să aibă orice formaţie, alea cu adevărat importante au însă detractori. Mă rog, poate nu neapărat detractori, dar strâmbători din nas. Aceştia din urmă ştiu de exemplu foarte bine că Dream Theater de mult nu mai e ce a fost. Că Dream Theater a încetat să fie o trupă vizionară, aproape epocală şi a devenit una manieristă, repetitivă, cuasi-insignifiantă. Că spiritul DT, care într-o vreme strălucea atât de luminos, s-a întunecat. Când a început oare decăderea? Odată cu plecarea lui Mike Portnoy? În momentul despărţirii de Kevin Moore? Sau şi mai devreme? Nu e până la urmă posibil ca singurul Dream Theater adevărat să fi fost acela cu Charlie Dominici? Iată o întrebare pe care ne-am pus-o cu toţii în clipele noastre de deznădejde. Read the rest of this entry »