Terminus City

the vast vacuous beauty of this crap culture we're fryin' in

Ministry, AmeriKKKant (Nuclear Blast, 2018)

4786Dar se putea ca Al Jourgensen să lase neexploatată isteria anti-Trump? Marele Al s-ar fi întors probabil și din mormânt pentru a-și aduce contribuția artistică la ceea ce unii numesc mișcare de rezistență. Păcat că AmeriKKKant nu are nici o legătură cu arta. Read the rest of this entry »

Advertisements

Layne Staley a murit, dar Alice In Chains trăiește (Alice In Chains, Mother’s Cake @ Budapest Park, 01.07.2018)

6083N-am văzut niciodată Alice In Chains cu Layne Staley – ceea ce nu e neapărat de mirare, considerând că ultimele concerte europene cu Staley au avut loc cândva în prima jumătate a anilor nouăzeci – și mă bucur că doar acum am reușit să văd formația, la vreo zece ani după cooptarea lui William DuVall. Am avut timp să mă obișnuiesc cu ideea, cum ar veni. Și cu toate astea, când am auzit acel Aaah! Aaah! (I believe them bones are me) – atunci și nu la Bleed The Freak, care a deschis concertul – tot am simțit o ușoară strângere de inimă. E o chestie generațională, cred. Read the rest of this entry »

Stone Sour infiltrează Europa (Stone Sour, Nothing More @ Barba Negra Track, Budapesta, 25.06.2018)

6082Stone Sour a ajuns o formație de succes. S-a văzut asta clar la concertul de la Budapesta. (Aș fi, de altfel, curios cum a fost la București. O cronică, anybody?) E destul de greu de evaluat impactul real al unei trupe în ziua de azi – când vânzările de CD-uri au devenit irelevante și mass media mainstream a abandonat muzica hard rock/ heavy metal aproape complet – dar umblând pe la concerte poți să tragi anumite concluzii. Și nu doar cantitatea contează. Da, a venit multă lume la Stone Sour la Budapesta. Foarte multă. Multă la nivelul la care Dumnezeu să te ferească să vrei să mergi la veceu sau să îți dorești să cumperi o bere. Dar nu asta a fost interesant, ci eterogenitatea publicului. Punkiști, metaliști old school (zic asta pe baza tricourilor), death metaliști, black metaliști, corporatiști (zic asta pe baza fututei ținute business casual), elevi de liceu, femei singure trecute de prima tinerețe, cupluri de îndrăgostiți, indieni (din India, nu native americans), europeni, unguri, români, bucureșteni, arădeni etc. Plus mulți copii mici – foarte mulți pentru un concert metal – cu părinții, evident, care nu aveau probabil săracii cu cine să-i lase. Cum spuneam, Stone Sour a devenit o formație catch-all. Adică o formație de succes. Read the rest of this entry »

Shinedown, Attention Attention (Atlantic, 2018)

5001Shinedown e genul acela de formație care ar trebui să cânte pe stadioane. Ca headliner. În fața a zeci de mii de oameni. Chestia frumoasă e că Shinedown cântă și acum exact așa, ca și cum ar face-o în fața a zeci de mii de oameni. Știu, har Domnului, din experiență. La capitolul atitudine trupa din Jacksonville stă deci bine. Și rezultatele încep să se arate. Noul val al hard rockului american începe să facă valuri și în Europa. Sigur, Nickelback (care, strict vorbind, sunt canadieni) au de multă vreme public și pe aici, dar Daughtry, Shinedown, Alter Bridge sau 3 Doors Down (ăia de au cântat la ceremonia de inaugurare a lui Trump) sună încă prea american pentru urechile europene. Prea pop, prea milenial. Pe bună dreptate, la o adică. Trupele acestea au venit spre hard rock dinspre post-grunge (fenomen eminamente american) și sunt formate din muzicieni suficient de tineri pentru a fi absorbit soundul hip-hop și pop al noului mileniu. Read the rest of this entry »

Zeal & Ardor, Stranger Fruit (MKVA, 2018)

4997E dificil de spus ce album merită cu adevărat nota 10 – se cuvin luați în considerare o serie de factori obiectivi și subiectivi (mai precis: o serie de factori obiectivi colorați subiectiv) – dar Stranger Fruit o merită cu siguranță. Read the rest of this entry »

Ghost, Prequelle (Loma Vista, 2018)

4993În vremurile bune de demult, când formațiile rock și metal vindeau milioane de albume și mai aveau acces și la mediile audio și vizuale, simplul fapt al celebrității nu însemna foarte mult. În ziua de azi, dimpotrivă, înseamnă. Dacă o trupă ajunge la un anumit nivel de vizibilitate, dacă se vorbește despre ea, atunci merită atenție. Așa, din oficiu. Oricum, acele câteva formații care au reușit în ultimii ani o astfel de performanță erau în general bune (v. Sabaton) sau măcar suportabile (v. Powerwolf). Una dintre ele (Volbeat) e chiar excelentă. Read the rest of this entry »

Angelus Apatrida, Cabaret de la guillotine (Century Media Records, 2018)

4992Undergroundul metalic evoluează de o vreme într-un mod ciudat. Evoluează cu privirea întoarsă spre trecut. În urmă cu câțiva ani am avut un val neo-thrash, acum avem unul neo-NWOBHM (New Wave Of NWOBHM Inspired Heavy Metal, cum ar veni) și unul neo-retro rock. Nu că ar fi bai. E bine că generația Z a descoperit anii optzeci. Respectiv anii șaptezeci. Problema e că resursele de inspirație sunt totuși limitate. S-ar putea ca pe viitor vreun tânăr cu viziune să sesizeze ceva potențial metalic în Beach Boys, dar mă cam îndoiesc. Explorarea trecutului îndepărtat își va pierde în curând probabil farmecul. Și atunci vom avea o mișcare neo-nu metal (nu-nu metal, cum ar veni.) Semne deja există. Read the rest of this entry »

Myles Kennedy, Year of the Tiger (Napalm, 2018)

4988Au dispărut marii cântăreți din hard rock și heavy metal și e păcat. Nu mă refer la frontmanul carismatic gen James Hetfield, ci la vocaliștii de calibrul unui Ian Gillan sau Dave Coverdale. Deși, dacă stau bine să mă gândesc, nu oamenii talentați au devenit mai rari, ci cântăreții rock care își trag inspirația din blues. Mă rog, a dispărut hard rockul (și blues-rockul) în general. Din atenția publicului, în orice caz. E și asta vina grunge-ului. În pseudo-revoluționarii ani nouăzeci a devenit jenant să cânți blues-rock. Jack White, unul dintre puținii păstrători ai tradiției, povestea de pildă într-un interviu că image-ul sofisticat pe care l-a creat pentru White Stripes era menit să distragă atenția de la faptul că nu e vorba acolo decât de blues-rock, deoarece nici o casă de discuri nu era interesată pe atunci de așa ceva. Read the rest of this entry »

După douăzeci și cinci de ani (Mă rog, douăzeci și șase) (Ugly Kid Joe, Yellowcake @ Barba Negra Track, Budapesta, 30.04.2018)

6077Whitfield Crane a apărut pe scenă exact la ora anunțată, cu o cutie de bere în mână și îmbrăcat într-un tricou cu trimitere spre Motörhead, Părea puțin somnoros, puțin dezorientat sub soarele puternic de primăvară, dar se vedea pe el că e bine dispus. Era clar că va fi o seară faină. A fost oricum primul concert în aer liber pe 2018 în Budapesta. Despre cutia de bere a reieșit însă ulterior că era una de Red Bull. Read the rest of this entry »

Philip H. Anselmo & The Illegals, Choosing Mental Illness As a Virtue (Housecore, 2018)

4787Dacă „brutalitatea” ar fi singurul criteriu al calității în domeniul metalului, Choosing Mental Illness As a Virtue ar fi un album de nota 10. Brutalitatea nu este însă singurul criteriu al calității, nici măcar în domeniul metalului. Choosing Mental Illness As a Virtue, al doilea LP solo al lui Philip Hansen Anselmo, merită cu toate acestea respect. E totuși o performață ca un album să-ți dea impresia că e prea brutal pentru propriul său bine. Și asta în anul Domnului 2018. După vreo treizeci de ani de evoluție constantă a metalului înspre extreme. Ai zice că avem urechile formate, că nu ne mai surprinde nimic. Mă rog, nici Choosing Mental Illness As a Virtue nu e tocmai surprinzător, e doar epuizant. Dacă asculți discul cap-coadă ai impresia că ține patru ore. Read the rest of this entry »