Prophets of Rage, Prophets of Rage (Fantasy Records, 2017)

by Gabriel Szünder

Prophets of Rage ar fi trebuit să fie albumul anului. Nu, stai, greşesc. Albumul deceniului. Căci ce avem noi aici? 75 % din Rage Against The Machine plus nu unul ci doi rapperi legendari (Chuck D şi B-Real). Altfel spus, Rage Against The Machine fără Zack de la Rocha, dar cu doi membri Public Enemy (Chuck D, din nou şi DJ Lord). Altfel spus, un vis devenit realitate pentru toată lumea care nu şi-a revenit încă nici acum din şocul RATM. Căci Rage (ATM) a fost şi rămâne singura formaţie care a ştiut să cânte hiphop pentru metalfani. Limp Bizkit? Să fim serioşi! Chiar şi Stuck Mojo era mai degrabă o trupă de groove metal cu un rapper în loc de cântăreţ. Încercam noi pe vremea aia să ascultăm House Of Pain, Cypress Hill, dar, dracu ştie, era greu să scapi de senzaţia că ceva lipseşte de acolo. Ţin minte că prin ’91 ne întrebam, tineri şi visători cum eram, oare cum ar fi să existe o formaţie care ar face full time ceea ce au făcut Anthrax cu Public Enemy pe Bring the Noise. Pe urmă în 1992 a apărut Rage Against The Machine.

Ce avem deci aici? Păi, din punct de vedere muzical cam 60 % din Rage Against The Machine. Pe alocuri 70. Hai, 75. Take Me Higher e de exemplu o piesă faină. (Contraexemplul ar fi Legalize Me, care-i o grămadă de căcat.) Sincer să fiu, n-am fost niciodată curios să aflu cum ar suna un LP RATM mediocru, acum însă ştiu. Şi explicaţia acestui eşec nu poate fi absenţa lui Zack de la Rocha. În ultimă instanţă, responsabil pentru caracterul inimitabil al muzicii RATM a fost Tom Morello, care a reuşit să inventeze utilizări complet noi pentru chitara metal, într-un moment în care nimeni nu mai credea că aşa ceva ar fi posibil. Iar Morello e în continuare un chitarist creativ şi un compozitor bun. Dovada o reprezintă nu doar cele trei albume Audioslave, ci şi LP-urile scoase de Tom sub numele de Nightwatchman. Se pare însă că spiritul Rage Against The Machine refuză să renască. Nici Street Sweeper Social Club, albumul înregistrat de Morello cu Boots Riley (din The Coup) n-a fost până la urmă o mare realizare. POR dă în plus impresia că e un proiect ad-hoc menit să exploateze isteria anti-Trump din America (şi din afara ei). O fi antitrumpismul un business profitabil, dar ca sursă inspiraţie artistică nu prea pare să funcţioneze.

În încheiere, câteva cuvinte despre Powerflo, formaţia pusă pe picioare de Billy Graziadei (se cuvine să ştim cine e) şi Sen Dog din Cypress Hill. Cândva spre sfârşitul secolului trecut au făcut şi ei mult pentru reconcilierea hiphopului cu metalul (respectiv hardcore-ul). Contrar aşteptărilor (mele, cel puţin), Powerflo (aşa se numeşte LP-ul de debut Powerflo) e mai bun decât Prophets Of Rage.

(metalfan.ro)