Terminus City

the vast vacuous beauty of this crap culture we're fryin' in

Sebastian Bach, Giv’Em Hell (Frontiers, 2014)

Numai Dumnezeu ştie ce a făcut Sebastian Bach în cei şaisprezece ani care au trecut între Subhuman Race (pentru cei mai tineri: ultimul disc Skid Row) şi Angel Down, primul său album solo „normal”. Mai precis, ştim foarte bine ce a făcut Seb: a cântat pe Broadway, a jucat într-un serial TV, a apărut într-un reality show, a apărut în alt reality show, a apărut într-un al treilea reality show etc. A, şi a tot ameninţat lumea că va scoate un album country, care nu a mai apărut bineînţeles niciodată. (Să adăugăm totuşi, de dragul corectitudinii, că una dintre emisiunile TV amintite a fost sezonul doi al showului Gone Country, pe care domnul Bach l-a şi câştigat, aşa că ambiţiile sale de cântăreţ country au avut totuşi parte de recunoaştere publică.) Rămâne astfel întrebarea: de ce? De ce şi-a riscat cel mai carismatic frontman al anilor nouăzeci (OK, al doilea cel mai carismatic după Axl Rose) cariera muzicală într-un mod atât de stupid?

Read the rest of this entry »

Skindred, Kill The Power (DoubleCross, 2014)

În domeniul metalului, ultima formaţiecuadevărat interesantă a fost Faith No More. Înainte de apariţia lor era greu de conceput că zidurile despărţitoare dintre muzicile „dure” şi diferitele genuri pop vor fi cândva demolate. În anii optzeci puritatea metalului era la mare preţ, influenţa nefastă a genurilor „comerciale” se cuvenea a fi combătută fără milă. FNM au pus însă capăt războiului rece şi au arătat că, la nevoie, orice fel de muzică poate fi altoită pe trunchiul venerabil al metalului. S-ar putea, din acest punct de vedere, afirma că până şi folk metalul de Billy Gould a fost inventat.

Read the rest of this entry »

Wolfmother, New Crown (2014)

Wolfmother sunt un fel de Negură Bunget ai retro rockului. Cel puţin în sensul că practică schimbările de line-up la nivel de sport extrem. Singurul punct fix al componenţei pare să fie Andrew James Stockdale, un tânăr puţin confuz din Brisbane, Australia, convins în mod evident că trupa se învârte în jurul lui. Asta, ce-i drept, ar fi putut să nu reprezinte o problemă. Jack White de exemplu ar fi în stare să scoată albume geniale şi cu vecinul de vizavi. Andrew însă nu este Jack şi se pare că talentul său componistic nu poate înflori chiar în orice condiţii. Căci fiecare nou album Wolfmother pare să fie mai slab decât precedentul.

Read the rest of this entry »

Periphery, Clear EP (Sumerian, 2014)

Eu zic că dacă ai peste treizeci de ani nu prea merită să-ţi baţi capul cu Periphery, sau cu întregul fenomen djent, căci, hai să fim serioşi, trebuie să fii un copil al internetului ca să-ţi placă aşa ceva. Cam ca Misha Mansoor, chitaristul fabuloasei formaţii americane. Mansoor, trebuie să recunoaştem, este un tip de avangardă. Unul care simte pulsul vremurilor. Cariera lui Mansoor ilustrează cât se poate de bine schimbările ce au avut loc pe scena muzicală – şi nu numai, cum ar veni – în ultimii zece-douăzeci de ani. Misha şi-a făcut trupă pe net, a început să-şi disemineze muzica pe net şi a mai şi inventat un stil care sună ca internetul.

Read the rest of this entry »

Szegett szárnnyal, lomha szívvel (Fading Circles, MűEmlék, 2014)

Akkor kezdjük talán az elején.

Read the rest of this entry »

Több fényt! (Perihelion, Nap felé néz EP, 2014)

Egy háromszámos EP-ről nehéz sokat írni, de azért meg fogom próbálni, nehogy úgy járjon velem a Perihelion, mint a Led Zeppelin valami régen elfeledett zsurnalisztával, aki az együttes negyedik nagylemezéről két bekezdésnél nem volt képes többet összehozni. Read the rest of this entry »

Periphery, Clear EP (Sumerian, 2014)

A Periphery egy igazi avantgárd együttes. Pontosabban: Misha Mansoor egy avantgárd arc. Read the rest of this entry »

Melt-Banana, Fetch (A-Zap, 2013)

A távol-keleti művészeknek valami hihetetlen tehetségük van hozzá, hogy kiforgassák magukból a nyugatról átvett stílusokat, műfajokat. Read the rest of this entry »

Transatlantic, Kaleidoscope (InsideOut, 2014)

A véletlen úgy hozta, hogy amikor először hallgattam meg a Kaleidoscopeot, épp Nick Mason könyvét olvastam a Pink Floydról, máskülönben eszembe sem jutott volna összehasonlítani a két zenekart. Read the rest of this entry »

Skindred, Kill The Power (DoubleCross, 2014)

Az utolsó igazán eredeti metal együttes a Faith No More volt. Read the rest of this entry »

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 25 other followers