Terminus City

the vast vacuous beauty of this crap culture we're fryin' in

Linkin Park, The Hunting Party (Warner Bros, 2014)

Nu a avut niciodată sens să spui că Linkin Park e metal, eventual doar dacă vroiai să-i înjuri. Cea mai de căcat formaţie de metal din toate timpurile! Sau: cum poţi să numeşti căcatul ăsta metal? Păi, nicicum. Tocmai asta e ideea. Read the rest of this entry »

Judas Priest, Redeemer Of Souls (Epic / Columbia, 2014)

Acum, că mă apropii de vârsta de 98 de ani, îmi dau tot mai clar seama ce mult înseamnă metalul pentru mine. Și prin metal nu mă refer la diferitele extremisme / avangardisme care proliferează în ziua de astăzi la modul luxuriant, nici la sumedenia de curente şi de trupe retro, care de cele mai multe ori nici măcar bucuria redescoperirii nu sunt capabile să o transmită, nu la death, deci, nu la black, nu la prog şi nu la core-uri, ci la heavy metalul ăla originar şi autentic, pe care unii îl numesc NWOBHM, iar alţii Iron Maiden şi Judas Priest. Poate am să povestesc odată ce a însemnat pentru generaţia noastră Painkiller, care este nu numai unul dintre cele mai bune discuri metal din toată istoria genului, dar a fost pentru noi şi unul dintre primele albume la care am avut acces în condiţiile libertăţii politice regăsite. Read the rest of this entry »

Black Stone Cherry, Magic Mountain (Roadrunner, 2014)

Black Stone Cherry este o trupă atât de americană, încât nici nu prea văd ce avem noi, aici în Europa, de-a face cu ei. Probabil nimic, în afară de faptul că ne place muzica. Mie cel puţin. Read the rest of this entry »

Grimegod, Wrong Roads (Negura Music / Tabu Music, 2014)

Sacha Gervasi a făcut în 2009 un film despre formaţia canadiană Anvil – intitulat chiar aşa: Anvil (The Story of Anvil) – care este nu numai unul dintre cele mai bune documentare rock din toate timpurile, dar este şi un monument ridicat perseverenţei, dragostei nebune de muzică şi binecuvântatului complex Peter Pan. Read the rest of this entry »

Pe cine mai interesează nu metalul? (Aerodrome Festival Hungary: Limp Bizkit, Rob Zombie, Battlecross, Powerman 5000, Budapest Park, 16.06.2014)

Aerodrome-ul din Ungaria a fost un mini-Aerodrome – pe măsura ţării probabil – şi a mai şi fost unul cu ghinion. Vreau să spun că, în timp ce ediţia cehă a festivalului a avut două zile şi un Avenged Sevenfold, cea de la Budapesta a avut o singură zi şi un Battlecross. Mă rog, situaţia e puţin mai complicată, deoarece în Praga există un „Aerodrome June” şi un „Aerodrome July”, iar la varianta din iulie va cânta Metallica. Nu că aş fi un susţinător al ideii după care Metallica trebuie să apară neapărat la fiecare festival. Din contră. Totuşi, aşa prin comparaţie puteai să ai impresia că ăsta din Budapesta e Aerodrome-ul pentru sărăntoci. Read the rest of this entry »

Rock n’ rollul nu a murit. Încă (Aerosmith / Rival Sons, Let Rock Rule Tour, Tele 2 Arena Stockholm, 01.06.2014)

În ultima vreme, de câte ori apare posibilitatea de a vedea o legendă rock în concert, mă pun să socotesc. Nu banii, ci anii. De exemplu aşa: Steven Tyler are acum 66 de ani. Turneul Let Rock Rule va ţine cam până la sfârşitul anului. (Asta dacă nu se prelungeşte desigur, ceea ce n-ar fi neapărat un lucru nemaivăzut.) Aerosmith se vor întoarce apoi în America, vor freca o vreme menta în post-turneu, vor înregistra poate un nou album, astfel că, pe când ar fi să revină în Europa, Steven va avea în jur de 70 de ani. Concluzia: se prea poate ca acesta să fi fost ultimul turneu european Aerosmith. Read the rest of this entry »

Steel Panther, All You Can Eat (Kobalt Label Services, 2014)

Steel Panther şi-au început activitatea binecuvântată cândva prin zorii mileniului trei. E drept că pe vremea aia îşi ziceau altfel. S-au numit pe rând Metal Shop, Metal Skool şi Danger Kitty. Feel The Steel, albumul de debut Steel Panther, nu a fost de fapt un album de debut, căci în 2003 Metal Shop scoseseră deja un disc cu titlul solemn de Hole Patrol. Ulterior acesta a fost reeditat şi sub titulatura Metal Skool. În 2009, piesele (în afară de trei) au ajuns în cele din urmă pe Feel The Steel, care, dacă n-a dobândit până acum statutul de album-cult, o va face în curând. Read the rest of this entry »

Adame, unde eşti? Câteva note despre „nişte comunişti”

Nu mai ştiu unde am citit povestirea asta hasidică, probabil la Martin Buber, dar nu prea are importanţă. Ideea e că vine cineva la un țadik cu următoarea nelămurire: de ce l-a întrebat Dumnezeu pe Adam unde e, după ce acesta, stresat oarecum de faptul că mâncase din fructul oprit, încerca să se ascundă de faţa Domnului Dumnezeu, ştiind că Acesta are obiceiul să se plimbe în răcoarea serii prin grădina Raiului? E oare posibil ca Domnul să nu fi ştiut unde se află Adam? Nu, răspunse rabinul, aşa ceva nu e posibil. Bineînţeles că Dumnezeu ştia unde se află Adam. Dar Adam, el oare ştia? Read the rest of this entry »

Josefine, o Beyoncé printre șoareci

„A sparge nuci nu este, de bună seamă, o artă şi nici nu ar fi nimeni atât de nesăbuit încât să se prezinte în faţa unui public încercând să-l distreze spărgând nuci. Dacă ar face-o totuşi – şi ar avea succes – s-ar dovedi că a fost vorba până la urmă de mai mult decât de simplul act al spartului nucilor. Sau dimpotrivă, că spartul nucilor este totuşi o artă, dar una pe care noi am ignorat-o până acum, deoarece ne este atât de familiară.[1]” Read the rest of this entry »

Estetica mobilizării. Note pe marginea unui concert Laibach

Europa se destramă. Europa se destramă. EUROPA SE DESTRAMĂ. Europe is falling apart. Read the rest of this entry »

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 29 other followers