Terminus City

the vast vacuous beauty of this crap culture we're fryin' in

Saille, Eldritch (Code 666, 2014)

Ultima piesă de pe Eldritch, noul album Saille, se numește Carcosa și sunt șanse serioase să aibă legătură cu True Detective, serialul difuzat de HBO cu câteva luni în urmă. Serialul, foarte gustat de ‘telectualii amatori de „entertainment de calitate”, a fost în realitate o paradă de kitschuri, dar asta nu prea are legătură cu trupa belgiană. Read the rest of this entry »

Fen, Carrion Skies (Code 666, 2014)

Fen e o trupă faină. Fen era o trupă și mai faină prin 2011, când a apărut al doilea lor album, intitulat Epoch. (Cel de debut, The Malediction Fields, ieșise în 2009, dar pe Epoch și-a găsit Fen cu adevărat vocea.) Scriam pe vremea aia că Fen s-ar putea să fie cea mai interesantă formație britanică de la My Dying Bride încoace. Poate că era o exagerare, dar băieții din Londra păreau să aducă ceva nou nu numai prin sound, ci și prin atitudine. Read the rest of this entry »

Trioscapes, Digital Dream Sequence (Metal Blade, 2014)

Separate Realities, albumul de debut al trioului Trioscapes, a apărut din senin şi a dispărut fără să lase vreo urmă. Asta s-a întâmplat în urmă cu doi ani. Existenţa discului a fost, ce-i drept, semnalată, dar asta s-a întâmplat în primul rând deoarece Trioscapes e proiectul lui Dan Briggs, basistul aproape-genialei formaţii de metalcore progresiv Between The Buried And Me. Tocmai de aici se trage ghinionul trupei. Read the rest of this entry »

Kriver, Foresight (2014)

Kriver este o formaţie heavy metal din Recife, Brazilia. Chiar aşa scrie în materialul de presă conceput de trupă sau de managementul ei. Simplu şi onest. Mai zice tot acolo că în 2010 Kriver a fost votată de un site brazilian de specialitate „cea mai bună formaţie din Pernambuco”. Ne şi bucurăm pentru ei, deşi recunoaştem sincer că nu avem nici un fel de cunoştinţe despre scena metal din Pernambuco. Sau eu cel puţin nu am. Pe de altă parte, de când cu Sepultura, trupele braziliene îmi plac oarecum din principiu. Read the rest of this entry »

Skid Row, Rise Of The Damnation Army – United World Rebellion: Chapter Two (Megaforce, 2014)

Există printre iubitorii de metal născuţi înainte de 1980 o categorie mai specială. Oamenii aceştia – indiferent dacă sunt bărbaţi sau femei – resimt o emoţie specială de fiecare dată când zăresc chipul excesiv de blond al lui Sebastian Bach. Când văd logoul Skid Row, ei încep să audă, cu urechile minţii, cum ar veni, piese ca Youth Gone Wild, In a Darkened Room, sau – dacă sunt cunoscători autentici – Into Antother. În uneşte, în fine, convingerea că Skid Row şi Slave to the Grind se numără printre cele mai bune albume ale anilor optzeci-nouăzeci, respectiv că Subhuman Race este o capodoperă care nu a fost niciodată apreciată la justa ei valoare. Acestea sunt fapte. O întrebare interesantă ar fi dacă sunt oare pe lume oameni care au sentimente asemănătoare faţă de Johnny Solinger, Thickskin şi Revolutions per Minute. Ştiu sigur de existenţa unei astfel de persoane, deoarece o cunosc personal. Foarte bine. Merită şi Skid Row-ul nou cel puţin un fan. Read the rest of this entry »

Derdian, Human Reset (2014)

Tuomas Holopainen este desigur cel mai mare înnoitor al heavy metalului de la Chuck Schuldiner încoace. Semnificaţia operei lui Tuomas este de-a dreptul epocală. El este omul care a adus metalul în Epoca Vărsătorului. Consecinţa cea mai directă, cea mai vizibilă a schimbării de paradigmă a fost creşterea numărului femeilor în rândul muzicienilor metal. Fenomen fără îndoială îmbucurător, dar din păcate superficial. În realitate, metalul nu s-a „feminizat”, el a devenit doar efeminat. Read the rest of this entry »

Opeth, Pale Communion (Roadrunner, 2014)

Mikael Akerfeldt zicea recent într-un interviu că fanii metal sunt conservatori. Că nu sunt suficient de deschişi la minte, că sunt refractari la evoluţie. Maestrul Akerfeldt nu se referea desigur la orientarea politică sau metafizică a metaliştilor, el vorbea despre un lucru mult mai simplu: că fanii metal sunt incapabili să accepte schimbările stilistice prin care trec uneori trupele lor favorite. Read the rest of this entry »

Accept, Blind Rage (Nuclear Blast, 2014)

Accept e o formaţie versată în comebackuri. Cel de acum patru ani a fost, dacă nu mă înşel, al treilea. Și ce bine le-a ieşit. Și ce mici erau şansele. Read the rest of this entry »

Ill Nino, Till Death, La Familia (Victory, 2012)

Ill Nino e o formaţie promiţătoare. Problema e că Ill Nino e o formaţie promiţătoare de vreo cinșpe ani. Read the rest of this entry »

Fozzy, Do You Wanna Start A War (Century Media, 2014)

Mă tem că nu multă lume se trezeşte în ziua de azi întrebându-se ce mai face Rich Ward. E probabil mai mare numărul acelora care, citind fraza anterioară, exclamă nedumeriţi: dar cine e totuşi Rich Ward? Ei bine, domnul Ward, zis şi „The Duke” e ex-chitaristul formaţiei de rap-metal Stuck Mojo, celebră în anii 90, desfiinţată la începutul noului mileniu, reînfiinţată în 2005 şi suspendată câţiva ani mai târziu. La fel ca pisica lui Schrödinger, trupa e în momentul de faţă şi vie şi moartă. Starea ei viitoare – a formaţiei, nu a pisicii – depinde de diferiţi factori, dintre care interesul unei case de discuri s-ar putea să fie cel mai important. Read the rest of this entry »

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.

Join 29 other followers